Timp adormit


Din echilibristica pe orizont a venit
în înțelesul nostru obosit.
s-a întins la mare pe un cearșaf de aur –
zestre de la nu știu cine.
valul își bucură condiția și cheamă la sine
ochiul timpului visînd și stînd întins
cu fața-n sus la îngeri.


timpul, de mult, a fost june sărac
și oriunde mergea îi ieșea în cale golul.
din golul acela se ridică azi mîna
care strînge oamenii.


alături de Dumnezeu trec pe acolo poeții
și nu plîng, numai Emil Brumaru,
bătrînul cu pleată, care nu regretă nimic,
își aduce aminte de faze în revistele mari,
poetul ilustru al magiunului
și al vaginelor boeme, maestru în poezie de asta,
pe bune.
și plînge Brumaru aplecat pe pana lui bleagă.