Zidul tăcerii

I
Cineva, dincolo de zidul tăcerii, mă strigă.
Acolo, cineva are nevoie de mine,
de brațele mele și poate de inima mea.
M-am îmbărbătat și pot să-i prind glasul
cu arcanul aspru al ființei.

II
S-au spulberat dorințele
prin nișele zidului sufocat de mici scorpioni carnivori din galbena culoare a humei,
prin umbrele lăsate pe țesătura lui
de melcii lunecoși și grăbiți ai unei vieți parazitare.
Poate sunt chiar urmele mele
cernute de stelele cerului plumburiu încremenit;
iar eu stau pe scaunul
cu spătar înalt ros de cari,
înflorit cu boboci de paltin
fisurați prin ploile ambițioase ce m-au udat.

III
Cine mă strigă dincolo de zidul tăcerii?
Ecouri prelungi mă-npresoară.
Sunt doar propriu-mi trup și propria-mi voce
în această serenisimă singurătate.
Da, alteță singurătate,
luați loc împreună cu mine
pe tronul din fața zidului
și fiți sigură că nobilele lui cărămizi
vor sufoca chiar înainte de a debuta,
orice gând ce și-ar dori
să se transforme în țipăt.
Privește iedera aceasta
ce totuși în tăcere, dar vizibil,
se urcă pe zid,
o forță nevăzută o mână
pe suprafața aspră, golită de sens, a vieții.
e prevăzută cu urechi de clorofilă
sensibile la cenușiul tern
al timpului de lângă mine;
nu poate fi numită nici ziuă, nici noapte.
Poate e tot o voce
pe care nu o pot cuprinde sunetele
și rămâne în perimetrul privirii.

IV
Dincolo de zidul tăcerii, mă strigă cineva!
Da, doamnă regină tăcere,
zidul dumneavoastră
îmi sufocă posibilitatea regăsirii.
Sunteți absurdă, serenisimă doamnă,
dacă credeți că mă veți împiedica
în regăsirea mea de-a lungul și de-a latul
acestui zid nenorocit în care
ecoul e singurul lucru ce a mai rămas
din repetabilitatea clipelor mele.
Îndurați zidurile! păreți a-mi spune lasciv cu tăcerea dumneavoastră.
Da, dincolo de zidul tăcerii mă strig,
cu adevărat am nevoie de mine.