Nu e mai multă,
nici mai puțină lumină,
decît întunericul.
Mi-a străpuns inima
iubirea,ca un arc,
ca lacrima unei sfinte nebunii.
O aversă m-a prins între brațele ei.
Sub cerul liber
edenul privește...
plouă invers...
Raiul stă să ne cuprindă,
cu marginea infinitului,
Universule,nu mai plînge!
Lacrimile tale
îmi fărîmițează trupul,
obosit de timp.
Secundele sapă gropi în mine-
iar moleculele ei mă dor.
De ce plouă cu molecule
atît de mari,
cînd viața e doar atomi?