Vorbesc o limbă ne’nțeleasă…
Iar sufletul meu strigă tot ce simt.
Că am nevoie de neînțeles
ca să trăiesc.

Iar lumea cântă doar într-un acord,
De mii de ani același…
și mereu
se-nchină. Dar cu spatele la Dumnezeu.

O văd atât de mică-n fața mea…
Și simt că am rămas doar eu.
Singurătatea mă va învăța
cât sunt de mică lângă Dumnezeu!

Și-abia acum realizez cu greu
Că fredonez aceeași gamă
De care îmi era atât de teamă…

… și limba mea n-o înțeleg nici eu!