O, tineri cari umblați printre frumseți,
ce fel de tineri sînteți, tineri cîntăreți?
V-a părăsit de tot dumnezeirea?
Uitarăți cîntecul ce-l cere firea?
Sau nu-l găsiți? V-a amuțit în gură
cuvîntul ce alege lamura din zgură?
Neîncercînd în cale nici o vrajă,
voi țineți porților o tristă strajă.

S-a întîmplat să port cîndva făclia
din vale-n deal, din noapte-n zi,
pe drumuri ce mereu vor fi,
călăuzindu-vă pînă la pragul
unde-n azur domnește măreția.
S-a întîmplat să cînt prin vreme pămîntească
tot ce-i înalt, tot ce-i frumos,
tot ce ieși ca din tiparniță cerească:
porunci și pravili, noime, legi,
visuri ce ți se dau și nu le-alegi,
căi de ursită, ținte ce se-adulmecă de-abia
la vîrste cum se face-a mea,
zbor de-mplinire, ultime-nălțări,
prin cari pămîntului îi scapi subt zări.

De ce tăceți voi, tineri cîntăreți?
Uitarăți cîntecul ce-l cere firea?
Sau așteptați
ca inima ce are dreptul la odihnă
să cînte-n locul vostru și iubirea?