cohorte de frunze izbind
de la dreapta la stânga
în sensul invers
acelor de ceasornic
precum stergătoarele de parbriz
pe retină
fragmentând rigoarea
fecundă a ploii

un bici de foc
sparge parloaga norilor...
cine sunt să fiu eu...
și-a pierdut steagul
liberul arbitru
în cursa nebună
a întrebărilor
esențiale

poate ploaia
meteoriților în tăcerea
întinsă a câmpiei
dezmierdând
pielea de bivoliță a nopții
din loc în loc
va deschide hublouri
în interiorul literei vii...

la început
cuvântul a fost
ca o piatră aruncată
în mare
și marea învolburată
înghiții în burta ei uriașă
de balenă rapace
focul creeației

numai din mare
se întrupează zeița...
și tot din mare corăbiile
se retrag în păduri
unde corăbierii altădată
și-au ascuțit săbiile
mușcând adânc
vigoarea pământului
în trunchiuri de pin

straturi de nisip
cotropitoare
în arsița verii
e timpul cineva să răstoarne
clepsidra