la soare, sub umbrelă
preferă un compot de piersici
și valurile reci trosnind ca pardoseala
veche din mansarda ta
primele versuri au fost luate de apă
strofa preludiu a rămas goală

așa cum a rămas rapidul București-Constanța
după ce m-am dat jos
ca și cum cineva mi-ar fi tăiat plasa
și aș fi căzut de la trapez
aceeași libertate
nocivă ca un pachet de țigări

deocamdată o ascund prin buzunare
și chem un taxi

lângă mine un om cu degetele lipite și încovoiate
o malformație din naștere
sau cine știe dobândită pe parcursul
călătoriei cu trenul
avea două geamantane transparente
în care colcăiau diverse stări
unele erau vopsite
[atât încât să crezi că orice femeie poate fi împachetată ca un prosop mare de baie]
m-am întors să-l ajut
erau foarte grele
mi-am închipuit că până la concediu
și-a râcâit tot anul pereții
de iubiri ratate, de mucegaiul prins pe coastele
care nu se mai mișcau cu trecerea timpului
clanța, sticlele cu vin
un moloz indescifrabil
tot felul de anomalii
[o sinucidere în foaia albă, dar asta nu se vedea cu ochiul liber, era camuflată în părăsire de domiciliu]
spunea că se duce direct pe plajă
cum va deschide lacătul la valize
pereții se vor ivi imediat
și nu va avea nevoie de nicio altă cameră

atunci m-am bucurat pentru prima oară
de normalitatea mea
eu aveam doar un rucsac
multe julituri, sandale cu toc
chestii din astea care dau dependență

același oraș se târăște prin vene
până la hotel
am timp să-ți dau un telefon
să-ți povestesc pe scurt
că la Constanța în aer se simt vapori
de ceva ce la București nu există
nu prea am știut să mă exprim coerent
“ma chérie, ești amuzantă!
nu mai dispera
pereții tăi sunt la locul lor
îi pun în câțiva saci menajeri
și ți-i aduc”