prima reacție este să-ți uiți suferința
când țipătul mierlei întâlnește,
el, primul, grația unei prevestiri.

iute dispar din preajmă oamenii.
dacă ai putea filma acest exod aureolat
de soarele roșu, i-ai vedea mângâiați de o grijă
pe care au părăsit-o în grabă.
nu de bunăvoie, ci dintr-un imbold
care îi ia pe sus. ploaia în rafale
și tu, neezitând să traversezi pârâul umflat,
iată ce mă oprește în loc.

departe, un muribund așteaptă.
asta te face de o mie de ori mai frumoasă.
o frumusețe sticlește pe buzele lui,
tremură o vreme în aer, apoi se stinge,
cu un dram de curaj. fermitatea ta
îi întrerupe leșinul, ori de câte ori
moartea crapă ușa, nu pentru a intra,
ci să se asigure că toate sunt la locul lor.

acea paloare care se așterne
când afli de o boală incurabilă îți amintește
că între resemnare și luptă
e spațiu pentru o poveste fără sfârșit.