Pe o pajiște montană,
De treci pădurea prin desiș,
O priveliște spontană,
Apare-n față-n luminiș.

Dar ei stație îi spune
Cu diagrame pe pereți
Și când soarele apune,
Doar vântul urlă prin nămeți.

Când Bujor e la cabană,
Stăpânul casei sus din munți,
Obosiți tragem la hrană,
Ca niște regi din cele curți.

De-aici Gorul nu-i departe,
La o aruncătură-l vezi,
Doar o vale ne desparte
Și sudoarea pe care-o pierzi.

Și când ziua e senină,
Până la mare poți vedea,
Dar… om trebuie să fie,
Ca aici cineva să stea.

Căci de vremea ce-o să vină,
Din fotoliu s-o poți vedea,
Evidențe o să țină,
Ca mai departe să le dea.

Creste sure vezi din coastă,
În depărtare prin păduri,
Abisuri din zarea-albastră,
Apar din ceață-n scurtături.

Colo e Cascada Putnei,
De pe Valea Zăbalei treci,
Aici ușor pierzi forma urmei,
Două zile fiind pe poteci.

Și de urși de dai în cale,
Căci urme mii o să găsești,
Ia-o tu sau el la vale,
Căci în a lui ogradă ești.

Aici norii-s la-ndemână,
Întinzi doar brațul și-i ajungi
Și la foc de pui de cină,
Va fierbe mult, mai bin’ te culci.


Dimineața e răcoare,
Doar peisajul te-n călzește
De aștepți după vreun soare,
Căci de-aproape el mijește.

Poți fi plin de fericire
Când acasă ai vrea să mergi,
E o vale cu ieșire,
Spre labirintul de poteci.

Unde e al vieții zumzet?
S-a dispersat în infinit!
Dar tu, ești doar plin de zâmbet,
Nu degeaba ai ostenit.

Drumețului bine-i șade,
Să mai stea , dar și să plece,
Poteci lungi să-i curgă-n spate,
Căci timpul, el iute trece.

Ce măiastră e natura,
Oferind lucruri frumoase,
Celor ce știu a savura,
Creațiile-i pompoase.

Ce gingaș ne dă natura,
Gratuit lucruri mărețe,
Oare ea se va se va sătura
Oferindu-ne doar zrențe?

Căci pe meandrele naturii,
Ca a nirvanei armonii,
Omul dulce al pădurii,
Iubit va fi printre copii.

Și de vor apăsa anii,
Pe spinarea-ți învechită,
La povești îți aduni fanii,
Lângă soția-ți iubită.