Târându-și scheletul de atâta amar de vreme.
Cu pielea-i putrezită, atârnând pe oase aiurea.
Din scalpul plin de sânge,
încet un vierme apare,...iese.
Și-n jos pe piele i se prelinge.

Cu coasa ruginită,
uitată parcă să mai fie ascuțită.
Încălecat pe o adunătură de ciolane,
din timpuri vechi,… demult trecute.
Ce nici prin cap vreodată,
nu ți-ar fi trecut,… că este un armăsar.
Dar niciodată în viață lucrurile nu sunt așa cum par.
Și doar cel mult vreo amărâtă de mârțoagă.
Ce când prin fața ochilor îți trece,
fiori de groază în tine bagă.
Și când aievea ca și într-un vis îl vezi,
sincer niciodată nu ți-ar fi venit să crezi.
Că asemenea orori încă există
și peste tot în lume, ele mai persistă.
Iar în viața ta de ai să-l întâlnești.
Atunci, tu n-ai să faci decât să te ciupești,
crezând că încă dormi și în curând ai să te trezești.
Și ochii în clipa aceea încet tu îi închizi
și în șoaptă începi la Sfinți și Cei de Sus ca să te rogi,
să fie doar un mic și neînsemnat coșmar,
care să te fi marcat
și să-ți fi lăsat în viață un simplu gust amar.

Dar Îngerul Morții niciodată nu te ocolește
și nici răgaz nu-ți dă și nici nu te păsuiește.
Iar când e vremea și în cele din urmă timpul ți-a sosit.
El din simpla-i datorie în grabă la tine a poposit.
Pentru acest Înger al Morții
e o simplă muncă și formalitate.
Făcându-și datoria mai tot timpul ca la carte.
Și îți ia printr-un sărut dulceag și ultima suflare.
Trăgând al tău suflet în el,
ca mai apoi la judecată să îl care.
Urmând ca în funcție de ale tale din viață fapte,
în rai sau iad sufletul să-ți poarte.