agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-09-01 | |
Gându-mi este închisoarea în care mă zbat de moarte
Iară faima și mândria, le urăsc, că sunt deșarte. Mulți vor zice că orgoliul mă impinge-acum să scriu, Dar nu ăsta e motivul... ci zbuciumul din sicriu. Peste toate astea-n silă se va pune prafu-n rânduri Și în lumea cea grăbită, voi rămâne-n câte gânduri? Dar nu asta mă-nfioară, că nu-mi faceți voi statui Ci, că am în suflet zbucium și nu am cui să îl spui. Vă schimonosiți ca proștii și vă ridicați în slăvi Și-n pompoase întâlniri, vă serviți silă pe tăvi. Nu scriu rânduri pentru fuste și nici pentru impozanți, Nici nu vreau s-ajung în gândul, unor bároni importanți. Fiindcă gloria sau faima sunt ca roua de fragile Și de ai minte și suflet tu urmează a ta simțire. În zadar, poate în lume voi lupta să schimb gândiri, Dar măcar, de mor, pot spune c-am murit în amăgiri. Și nu-mi pasă dacă nimeni și nimic nu s-o-ndrepta Căci de vrei să-l scoți pe mal, prostul tot în baltă sta. Moșii noștri și strămoșii în zadar oare luptară, Pentru astă țară mândră, fie-le țărâna ușoară! Sau acum chiar nu contează ce-a făcut alteritatea Și nici dacă, azi, dreptatea schimbată-i de nedreptatea, Ce-a lovit în tot și toate - și pe omul cel sărac, Îl târăște doar pe coate – pînă ce îi pun capac. De când lumea și pământul, totul e condus de hoți Ce și-ar vinde și părinții – și să-i schimbi oricum nu poți, Sau poate că Ștefan sfântul sau un Mircea prea bătrân Sunt batjocura ce-n rânduri plictisit și eu o-ngân... De-i așa, atunci cu toții chiar degeaba mai trăim, Când cu mâinile întinse nu mai știm să oferim. Oare nu se-nvârt părinții prin morminte-ntunecate Că prostia triumfează și le face-acum dreptate? Chiar și Dumnezeu Presfântul, stă în loc și ne privește Și-n tăcerea lumii Lui, oare nu se plictisește? Căci și popii din altare parcă sunt prea mult umani Și în goana lor nebună, mulți aleargă după bani... Căci în loc s-arate calea, cea pe care toți să umble, Nu știu cufărul cu aur, cum în grabă să și-l umple. Și ca niște ipocriți, printre fraze iscusite, Se ascund după cuvinte și în haine poleite! Ce contează că sărmanul nu mai are ce mânca? Dacă n-are cont în bancă, în gunoi l-om arunca! Și cântăm la unison, măreția lumii noastre C-am ajuns din plictiseală, sus în cer până la astre. Dacă asta-i lumea-n care, noi trăim, eu vreau să mor, Și să văd cine în urmă resimțiva al meu dor! Fiindcă gândul meu și versul nu încap în lumea voastră Și căscați acum cu toții ochii mari ca cei de broască Și băgați la minte bine, că nu o zic numai eu Și păcat ar fi prea mare să râdem de Dumnezeu. Nu stiu alții cum suportă dar pe mine mă ia groaza Când văd că pe zi ce trece, numai una este fraza, Ce adună ca-ntr-o strungă și mai bunii și nebunii Și pe toți ce va să vie și actualii și străbunii; Zic eu că nu-i chip să-i punem într-o oală la un loc Și pe cel ce face gazul și pe cel ce îi dă foc... Dar în cursa infernală după lucruri trecătoare Cine stă să osebească adevărul de eroare? Cine să mai cântărească ce e bun și ce e rău? Asta sigur nu contează dacă nu-i in drumul tău... Doar o clipă-i existența și eu cred că e păcat Să se piardă așa degeaba, fără să o fi gustat Și fără să lași în urmă pentru cei ce vor veni, Lucruri bune și frumoase din care se pot hrăni. Cert e că până și banii își au propria valoare Dar, numai cu ei în suflet nu găsești îndestulare. Poate însă, gânduri bune, cugetări dar și povețe Fivor mult mai de folos pentru cei ce vor să-nvețe. Nu e chip să treci prin viață având numai bucurii Și cu râset de hienă, un zâmbét mereu să fii. Fivor multe și momente în care cu mâini întinse Imploravei îndurare de la fețe neatinse De a lumii răutate și de tot ce a fost greu Și urlavei ca un tigru către bunul Dumnezeu, Tu vezi însă să nu fie mult mai mult decât târziu Când, în fine, înțelesai că nu ești decât un fiu Care-n ceas de disperare nu mai ești atotputernic Și atunci când e nevoie, nu mai ești deloc nemernic... Nu-s mai breaz eu cu nimc, să-mi dai mie socoteală, Când în fapt sunt doar un ciob, o fărâmă de spoială, Ce jonglează cu cuvinte și în rânduri nesfârșite, Pun doar ordine în coadă, la trăiri înăbușite... Poate că-s nebuni poeții că tot scriu de veacuri multe Și tot cântă a lor durere – însă nimeni să-i asculte; Și de ce s-asculți aiurea ce-a gândit un om nebun Când aceleași aiureli le repetă și le spun, Când cu voce de soprană, când citeț dar răspicat Cu pretenții aiurite, că ce zic e-adevărat. Însă de ai cap și minte stai un pic, examinează Și-apoi judecă la rece cine-i cel ce-exagerează... Că până la urma toată, doar unul are dreptate Fiindcă unu-i adevărul! Niciodată nu se-mparte! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate