Curg păsări către cuib, coboară stolul,
perechi, perechi, în dulce armonie,
căzând cum cade-a nopții grea mantìe
și soarele în mări de-a rostogolul.

O, păsări fără griji! La voi ocolul
sfârșește în popas și veselie.
Durerea mea doar noaptea reînvie,
iar nopții nu-i ascultă nimeni golul!

Se-ntunecă în jur și nu-i nici luna;
gândirea mi-i la fel de-ntunecată
la amintirea relelor trecute.

O văd pe ea, simt una câte una
haìne gânduri, simțuri prefăcute,
ce-atât și le-a ascuns întâia dată.

(Traducere C.D. Zeletin, Humanitas 2008)

Con che dolce concento insieme accolti
se vano ad albergar quei vaghi occelli,
vegiendo come l'umbra il mondo velli,
e i ragi del gran lume in mar involti!

Felici ocèi! che, de ogni cura sciolti,
a riposar ne giti lieti e snelli;
or par che 'l mio dolor se rinovelli
quando è la notte, e non è chi l'ascolti.

E, come l'aria intorno a noi se imbruna,
così dentro se anera il pensier mio
nel rimembrar de le passate offese.

Qui tutte le rivegio ad una ad una:
sua finta umanità, suo pensier rio,
che si cipoerse sì quando me prese.