Când vă privesc, ochi splendizi, în neștire,
prin dulci simțiri ce nu își au cuvântul,
ca un erete-având prielnic vântul,
îmi zboară a torturii amintire.

Și-ndată ce vă pierd de sub privire,
așa-s de trist și negru – ca pământul,
că de-am avut plăceri le uit avântul
iar cel dintâi suspin le dă sfârșire.

Nu v-aș dori-ntr-atâta ochii, dacă,
în pieptul meu ce-l stăpânește frica
v-ar sta icoana, care iute pleacă.

Invidia vă-mpinge să-i fiți fiica
văzând că tot ce poate-n voi să-mi placă
atâta-mi dă și nu vă ia nimica.

(Traducere C.D. Zeletin, Humanitas 2008)

Occhi miei belli, mentre ch’ i’ vi miro,
per dolcezza inefabil ch’io ne sento,
vola, come falcon c’ha seco il vento,
la memoria da me d’ogni martiro;

e tosto che da voi le luci giro,
amaricato resto in tal tormento,
che, s’ebbi mai piacer, non lo ramento;
ne va il ricordo col primier sospiro.

Non sarei di veverdi già sì vago,
s’io sentissi giovar, come la vista,
l’aver di voi nel cor sempre l’imago.

Invidia è ben se’l guardar mio vi attrista:
e tanto più che quello ond’io m’appago,
nulla a voi perde ed a me tanto acquista.