-Te gândești la mine? Clipă de clipă, mă gândesc cum trece timpul în lumea ta. Aștept cu nerăbdare întâlnirea cu tine. Am vise în vis și vreau să le știi.
- Da, mă gândesc la tine mai mult decât crezi.
-Vreau să știu visul tău cu mine, să pot să îl împletesc cu visul meu, să trăiesc cu tine, să târăsc visul tău romantic în visul meu obscen și să împletesc perfectul din cele două vise. Vreau să te provoc să încalci pragul pudorii, să privești cum ești adorată și apoi fără să vrei să fi târâtă prin cele mai plăcute și mai nămoloase clipe. Îmi dai voie?
Se simțea zâmbetul serios pe fața lui. Oare o să răspundă ca în visul lui?
-Da, îți dau voie să faci ce vrei cu mine...în vis.
Secunde treceau. Visul nu era oprit. Totul era perfect.
-Dar în realitate? Îmi dai voie să fac ce vreau cu tine?
-Da, și în realitate...ai voie să faci ce vrei cu trupul și cu sufletul meu.
Poarta era deschisă. Visul se întindea ca o caracatiță. Gândul fugea în toate direcțiile și se speria întorcându-se spre a se convinge că e adevărat. Deschidea portițe și le închidea. Realitatea încerca să se strecoare, dar dorința de vis era mult prea puternică.
De aici pășești pe pământul meu, nesigur și plin de vis...
Hotelul era plin de oameni. Nimeni nu știa ce căuta în locul acela. Toți așteptau ceva. Nimic nu părea interesant. Așteptarea îl omora. Chipul ei ascuns de poze nu putuse vreodată să fie pus în mișcare. Acum se gândea cum de nu îi ceruse un mic film cu ea. Poate ar fi distrus din misterul ei și ar fi spulberat jumătate din surpriza de azi. Îi ceruse aproape imposibilul, să vină la el, dar nu știa exact pentru ce. Amândoi gândeau că totul poate fi un dezastrul și în același timp își doreau să împlinească toate dorințele ascunse ale celuilalt. Era timpul. Secundele, și așa grele, acum clipoceau prin întuneric, amețite, bete de nerăbdarea care îl fierbea.
A apărut, incredibil, dar a apărut. Era exact cum și-o imaginase. Dileme furtunoase...cum să fie realitatea față de vis? Amândoi doreau să nu se ascundă de dorințe, așa cum își mai spuseseră. Iubirea? Era depășită de orice imaginație. Ochii ei erau acum albaștrii de iubire, sau verzi? Nu mai conta. Ea se apropie și îl sărută înainte de a îl saluta. A vrut ca primul cuvânt care le iese pe gură să fie sărutul. Buzele lor se desfătau într-o conversație amețitoare și curioasă. „Mă cunoști și știi asta!” spuneau ele. Conversația lor ar fi continuat mult, dar ea și buzele ei au vrut să meargă mai departe, în lumea de plăcere și fără de cuvinte. Cuvintele și le-au spus o dată. Acum nu mai aveau rost. Buzele, mâinile, privirea, trebuiau să fie satisfăcute de curiozitatea ascunsă până acum.
Au luat cheia camerei. Ce mai contează drumul? Nu știau de ce fac asta, dar știau că își ascultă sufletul și fericirea era fără limite și fără cuvinte.
Ușa camerei se deschise și se închise fără cuvinte pentru că buzele lor erau prea ocupate cu alunecușul lor comun. Camera nu putea fi mare sau mică pentru că era invizibilă.
A prins căpșorul ei cu mâna dreaptă și a ridicat piciorul ei drept apucând-o de coapsă. Părul ei se strecura ca o cascadă printre degetele lui curioase. Piciorul își prinse dorința de piciorul lui și se încolăcii puternic. Mâna ei desfăcea fără timiditate nasturi și piedici spre el. Se simțea totul atât de natural. Nimic amuzant și nimic ciudat nu se întâmpla. Iubirea se simțea în fiecare atingere. Hainele ei dispăreau la fel cum dispăruseră cuvintele dintre ei. O dorea nudă de haine așa cum devenise nudă de inhibițiile celor din jur. Mâinile încercau să memoreze fiecare colț din trupul ei, fiecare gropiță și fiecare alună nevăzută. Arătătorul căuta o zonă umedă care se ascundea între două felii de mici portocale de culoarea zmeurei. Gâtul ei se întindea pe spate si primea tot... Îl primea pe el fără oprire, primea nevăzutul, primea iubirea sufletului, primea plăcerea animalică. Săruturile lui picau ca o ploaie caldă din duș. Erau mii și nesătule combinații de buze peste buze, și iar peste buze interzise, și apoi peste buze pline de fericire și dorință. Clipa părea fără sfârșit și începutul nu se mai termina, așa cum ei așteptau. Tensiunea era aproape dureroasă, și trupurile lor parcă erau o sculptură de marmură care oglindeau întortocheate vițe de vie crescute din umezeală și nemurire. Sânii ei pluteau fără suport în valuri de ape oprite de săruturi. Muguri creșteau pe acele valuri si erau înghițiți la infinit de aceleași buze nesătule. Trupurile se odihneau într-o liniștită furtună, împletite pâna refuz, cu dorința de a fi o singură ființă, un singur vis.
-Îți mai aduci aminte fetița noastră? Mai ții minte câte cuvinte am rostit al prima noastră întâlnire la hotel?
-Da. Nici unul. Am vorbit după o noapte de dragoste, abia când limba ni se împeticea sub fumul de țigare obosit.
-Dacă ar știi... Am făcut fetița asta zvăpaiată din dragoste pură și vis. Era visul tău cu visul meu, împletite în ea. Nu e de mirare că este atât de frumoasă.
Au râs o clipă. Așteptau al doilea vis de dragoste. De data asta era rândul ei să împletească o coroniță umedă de fericire din realitate obscenă și iubire ideală. Scotea încet, încet, visul lor din dulap.