Te avânți mereu cu dorință
Și ți se dă numai suferință
Când te apropii de plăcere
Găsești numai durere

Te întrebi uneori până-n zori
De ce nu reușim și noi?
De ce să număr la necazuri
Și alții-s plini de nazuri
De ce să număr riduri, riduri
Iar alții zâmbete și cluburi
De ce să-mi oblojesc spinarea
Iar unii trag cu dansul și cântarea
De ce să zic mereu: de ce?
Iar cel de lângă mine: He, he, ce bine e

Copil uitat în drum de-ai săi
Te zbengui neștiind în praf pe căi
Ce duce mână la guriță și mâncă o dorință
Că se va face mare și va fi mai tare
De ce lăsatu-la-ți pe mâini mârșave?
Tot colindând prin vise grave
Prostia cum îi înghite copilăria
Și s-a trezit copilul îmbibat în patimi
Ce fu cuprins de mii de lacrimi
Și întrebări de fel și fel
Ce-s eu și cum a prosperat acel?
Cu ce-am ajuns la vârsta asta?
Cu trupul tânguind, cu soarta asta
Cu înfiorătoare insuccese, nereușite imense
Podoabe ale lenii, prostii cu drag culese
Compătimind devin mai de jelit ca toți
Cămările durerii nu-s poftite nici de hoți
Agale trece vremea acum când merge prost
Nimic din ce-aș fi vrut sau cu vreun anume rost
Se aștern și anii în firele de păr albite
Pe chip ideile de bine stau înlemnite
Cu drag îmi pieptăn deasa încercare
De a-mi reține reaua înfumurare
Îmi sorb în tihnă multa umilință
Mă îmbăt și nu mai simt vreo suferință
Mai pun un dram în cupa sorții
Din vinul umilinței în puterea nopții
Lângă scânteia lunii mai sorb o înghițitură
Încerc să nu mai scap vreo înjurătură
Sunt totuși treaz de acele izbânde
Sunt totuși la o parte de ofrande
Nu împart ca alții profesii încălzite
Din ai lor părinți cu meserii îndrăgite
Nu am ca alții baftă și onoruri
Nici pe la care uși roze favoruri
Împart o coajă de făină în puțină lumina
Degust o juma` de pahar de struguri
Cealaltă jumătate umplându-o cu lacrimi, ruguri
A fi om e lucru mare și nu cere îndemânare
Am ieșit din fiecare și am rămas cu a mea lucrare