Minunata plantă de India, de care îți vorbeam
cu glas tremurat, glas de bărbat încă-n putere,
încă în stare să prindă cu ochii amărăciunea
din cedrii, otrăvitoarea plantă, spuneam, începe
încet să-și ridice mireasma din trupul tău niciodată
știut pe înserate când ziua intra cu de la Zeul voie
într-ale nopții carate. Adâncul de sub pleoapele mele
plin este de frunzele ei și parcă ași avea nu ochii cei doi,
ci o mie de ochi, și de zei ar fi ei.

Intr-o zi cu adevărat nu am să mai văd unde începe
chiar mâna, n-am să mai știu
unde-i talpa săracă-n argint și unde-i pustiu…


Atunci va veni cineva cu palma va trece pe vânt cum ar mângâia un mormânt din care trebuie
să viu în lacrima ta cum într-un tainic sicriu.