o crizantemă albă povestește timid
despre armonia dintre zi și noapte
fragment de candoare transferă în zid
roua mirărilor agitare prelinsă în șoapte.

e nevoie de noi expresivă companie
cînd raze nu străbat norii prea gravi
mii de zîmbete cu miesme de viață s-adie
spre copaci bătrâni lîngă lujeri suavi.

în pîntec de toamnă crește fătul viitor,
anotimpul acesta mai trist ca părerea tradată
nici ploaia n-o să-l cearnă în ritm tricolor
hai iluzia mea iscusită fii tu Renaștere imaculată.