agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-10-18 | | povestea efritului singuratic eu sunt un efrit și privesc acum caravanele-nlemnite într-o întoarcere dinspre Mecca eu sunt un efrit și în curând o să mă vedeți răscolind nisipul și turnându-l în capul copiilor lui Adam, să-l cearnă prin îngustime de clepsidră poate nu știți, dar eu intru în forme și stau nedezlipit acolo mă fac venă cu sânge curios să vadă ce-i înăuntru, explorez și curg până mă lovesc de muchii, iau forma obiectului și pot fi rotund, alungit, pot fi stea cu dureri exilate în zimți, pot fi orice, resuscitând între pereți de contururi reci înăuntru și cuminți. și deșertul nu mi-e corp îndeajuns, am amorțit stând să mă beau într-o oază, eu sunt efrit și văd acum o mână albă sprijinită de margini picurată din rază, a ieșit cu degete lungi pe un pervaz, stă și visează, pipăie aerul cu iasomia și e tristă că-i doar o mână albă sprijinită de margini, picurată din rază. și-am să intru destul în materie încât să mă îndrăgostesc, împrumut inima lucrurilor pentru asta miezul de iarbă și ascunsul din obiect, încep s-o iubesc profund cu acel întuneric ce stă în piatră încă de la facerea lumii, ca o rugă de îngeri uitată în calcar cioplit și mi-s stalagmitele simțuri suind infinit. dar fug și iată eu sunt cămilă acum, am rumegat azi dileme de fân țin luna-ntre cocoașe ca pe o nouă cocoașă, muncită din trup, rotundă și desăvârșită, las-o acolo, îmi spun, să nu se verse peste mine din cine știe ce vase și eu sunt unul din cei patru arapi acum, ba nu, toți patru sau câte unul pe rând, cărând apăsarea ei pe umeri odihnindu-se succesiv ca anotimpurile, gâfâind unul pentru altul, zic “Dă sudul mai jos, Ishmael” tot eu răspund “Nu vezi că ne-nclinăm povara?” ne încordăm și reîncepem legănarea, dar ne străduim să-i ținem lumea orizontal și ea stă între noi sfințită ca un al cincilea stâlp, centru ridicat, vertical, dintre puncte cardinale, dar nu mă opresc aici: eu sunt o perdea care se dă în lături, jucându-și bine rolul de foșnită, foșnesc și dispar, ăsta mi-e rostul: să las descoperită lumea ei celui ce-ar fi destul de vânt s-o vadă, eu sunt condurii pe care îi descalță lăsându-se să cadă lângă ea, mirată mereu de propriile picioare ca prima dată, cu expresia aia de Eva izgonită nevenindu-i să-și creadă tălpile că s-a lăsat pășită afară din rai, mă las să cad lângă ea și sunt pernele în care se-afundă și se transmite prin pene, înaripată și grea și ea se sperie, stropește cu apă dintr-un vas și zice “ieși afară, efrite” și-i zic “ieși tu afară, efrită vicleană, nu te mai juca cu oamenii și cu formele, ieși”, zic “să te vadă ginii-n ce corpuri inedite să te ascunzi găsești” ea se lasă în perne și zice “taci, lasă-mă să-ți povestesc” dar mă revoltasem și-mi venea să strig cu vasul de apă și cu condurii, din gât de șireturi dezlegate, și penele din pernă deja-mi erau proteste verbalizate, pregătite să iasă, când ea mi-a pus mâna la gură, la pernă, la vas a stins luna care ne privea obraznică dintre cocoașe și mi-a zis “taci, taci, lasă-mă să-ți povestesc” povestea frumoasei Jamila și a morții ei neprevăzute În a treia zi de Ramadan luna se-nroșise-atât de tare încât frumoasa Jamila și-a ales un pat, pat moale cu tivuri lucrate în Damasc și-a hotărât “O să mor”. capu-și lăsase în moliciuni de pernă și a insistat: “O să mor”. Jafar, vizirul, a adus magi din Persia s-o răzgândească, turnau pe ea prafuri, de toate, aur cernut, smirne distilate miresme fabricate în ascuns laborator, dar ea nu a vrut și a șoptit “O să mor”. și-atunci Jafar căzu în genunchi spre Mecca și zise “Doamne, de m-auzi cu acea ureche suită-n ceruri coboar-o aici să-i fac din ea pat întortocheat să se rătăcească moartea căutând-o labirintic. și dacă mă vezi, uită-te și la ea și sui-o ca imagine, privind-o, în irișii tăi, să n-o găsească moartea la adăpostul a ceea ce vezi. și dacă mă simți, oare simți tu și ceea ce simt, sau simți doar trecerea mea simplă pe pământ? Doamne, ai atâtea simțuri câte ceruri?” eu alunecam pe-atunci prin niște ulcele, eram cuvântul lor pe buze de lut, deși știam că dacă aș fi căzut în una din ele, acolo rămâneam o mie de ani: iată riscul vaselor într-o casă (geometria lor ne vine prea bine) și deși, efrită fiind, eram departe de a fi Allah și deși Allah era Totul numai nu o efrită, nu am putut să nu aud aceste rugăminți ce înmugureau la margine de pat ca ciucurii din pătură. în schimb, pe sus-numita Jamila Azrael o luase de mână și alergau ca doi copii în întâmpinarea dimineții tropăind din aripi și râzând, eu stăteam în urma lor și poate nu din iubire, ci doar din instinctul de a completa golul, căci era mult gol în acel trup fără viață și mă sugea înăuntru, poate din aceste motive sau altele sau poate din plictiseală sau joc sau poate pentru că noi, efriții, suntem făcuți pentru asta am intrat, da, am intrat și am mișcat un deget, apoi o mână încet întâi, apoi insistent ca să mă ia lumea în seamă, am strâns puternic pătura, apoi am dezvelit genunchiul despre care nu-mi imaginasem înainte că e așa rotund și minunat piciorului, am zguduit patul ca un cutremur al voinței de viață și am spus (cu buzele pe care practic i le-am furat naturii) am spus “Jafar!” și probabil că asta ar trebui să fie silaba nașterii, nu niște vocale bâiguite și incerte cum se aud la prunci “Jafar! Jafar!” - acesta este cuvântul nașterii de fapt, parola intrării în viață ca un “Sesam, deschide-te!” în fața unei peșteri umplute cu comori, am strigat “Jafar! Jafar! Jafar!” tot mai tare, aproape zbieram proclamând minunea, lăsând magii ăia anoști cu gura căscată, făcând vizirul să se ridice și cu toții să aplaude și să cânte, căci așa m-am născut și am fost Jamila în a treia zi de Ramadan. povestea ginului și a ginei care s-au regăsit în bazar, tarabele se ciocnesc cu zgomot merele sar în sus sau poate cad spre soare în acea inversare de polarizare a lumii, iubirea se ascunde-n mere ca un gust, tarabele cad, negustorii fug, văd femei ținându-se de văluri, te aplec, efrito, și te iubesc acolo pe mere și ne învinețim de apăsarea lor și ne intră ienibaharul în piele, ne cresc dinți în portocale se desfac cojile sub noi, devorate și goale, vertij de roade și de mirodenii, tu te rupi dintr-odată-n felii, te faci soare, bazare de foc, ne curg siropurile, smirne din carnale și ample sacale și mai departe, lângă moscheea verde stau palmierii aplecați îi luăm și-i scuturăm de cocoașe ce le-au crescut în tulpini de-atâta aplecare, deranjăm credincioșii de la rugăciunea de seară, îi ridicăm pe covorașe, îi aruncăm ca pe prunci în aer organizăm trambuline spre cer unde-i așteaptă sfântul Gabriel cu poala umflată de extaze și mai departe, mai departe, efrito, canaturile devin aripi ce se zbat în cartierul evreiesc și vor să zboare din casă femeile se roagă, bărbații ne blestemă ne întrupăm în rugi și ne suntem anatemă, dar lemnul, nu vezi, fuge din casă? scaune și mese luate de vânturi, turme ce pășteau tăcere de carii pe pământuri ascunse-n dormitoare au căpătat deodată deprinderi solare și-n cămară a adormit cafeaua sorbindu-se amară. și, ah, departe, mult mai departe, la hamam, apa frige și leșină trupuri goale, zbătute prin aburi ca-ntr-un dans femeile-și țin nașterea pe burice în balans ca pe-un semn al morții și-al trecerii prin viață, și noi, la rândul nostru trecem pe rând, migrăm prin aceste corpuri, prin femeia și bărbatul care se iubesc după perdele, prin femeia și bărbatul care au adormit tolăniți în divane, prin femeia și bărbatul care se transpiră unul pe altul în mlaștini visătoare, prin femeia și bărbatul, brațul și brațul, sânii și mâna, ochii și luna, coapsele, genele, sudorile, porii, morțile, femeia, bărbatul, juisarea, cu toții laolaltă. așa fac efriții dragoste. prin alții. povestea femeii tăiate în două [“Uite cum facem” i-am spus “toarnă-i vizirului mac, noaptea, în pahar. ziua ți-i iubi vizirul noaptea vin la tine” ] Jamila e o femeie minunată, poate tăcută uneori, a slăbit-o pesemne boala din a treia zi de Ramadan, dimineața se plimbă singură în grădină ca o lună târzie pe un cer de opal la amiază se ocupă de pomeni și de cele cerești, iar după prânz își cheamă prietenele din ținut să recite poezie, dar când se lasă noaptea și împreună cu vizirul Jafar se închid în iatac ea scoate două pahare: unul de aur, pentru vizir, în care își toarnă pe ascuns macul unul de argint, pentru sine, în care își toarnă pe ascuns cucuta, să moară, să iasă efrita din trup și-apoi să învie dimineața și să se plimbe în grădină iară căci - și-aici fac o paranteză - îi plac nespus grădinile. și-astfel a fost zi, și-astfel a fost noapte... [și-a fost zi...] Jamila, ochii tăi ascund un soare culminant în nadir de abanos, te văd pierdută în grădina cu magnolii și negrul acela mă-nconjoară din zăpezi ca o caligrafie întortocheată de înțelesuri și te văd, Jamila, ies din iatac, las surele să se citească de la sine, sunt orb de lumină; prelins pe caldarâm, pasul meu devine pelerinaj spre atmosfera ta, iar între noi se-aude foșnet de aripi în trup de Gabriel arzând, îngerii se închină nouă sub pomi ca-n prima zi, te țin la piept, Jamila, îmi ești inimă cu mâini și picioare ce ating și ochii tăi sunt negri, sunt temelie și sunt piatră din piatra Kaabei și sunt oul cubic și urma raiului născută pe pământ și ochii tăi cheamă, Jamila, și ochii tăi sunt. [și-a fost noapte...] efrito, să dărâmăm o masă și să dansăm cu buricele lingurilor pe ea, să gustăm din aceste migdale tari care ni se servesc în somptuoase recipiente răsturnate în podea. te pun să te ascunzi în draperii numai ca să te dezbraci de ele apoi și să lași ferestrele goale și negre spre o noapte a ființei, să fii fereastra și noaptea din ea, întrupată în sticlă să fii și eu să mă transform în întâmplarea care te face să explodezi în cioburi, stea cu stea. ce e cu liniștea asta, efrito? lovește pereții, inflamează cearșafurile ca pe niște bube dintr-o ciumă a iubirii răspândită iremediabil pe pământ, de lăcuste cu aripi ce se continuă departe de noi. să nu taci, efrito, căci Azrael vine când începe a se auzi curgând în vene sângele de atâta tăcere. acesta și nu altul e secretul nemuririi. [și-a fost zi...] aș fi vrut să fiu eu dervișul care te-a oprit azi la poartă cerșindu-ți aurul, stând desculț în fața ta. când tu i-ai umplut brațele, surâzândă, cu toate jucăriile cumpărate din bazare pe care nici nu a avut timp să le refuze și l-ai acoperit cu mătăsuri fine și i-ai descâlcit barba cu un pieptene roșu umezit în ape parfumate, eu în spatele tău, departe privindu-te, parcurgeam același proces, dar invers: mi se încâlcea barba și cădeau finețurile de pe mine, zgâriau pielea, și depărtarea de tine se putea numi asceză undeva rugându-se-ntre pietre, Jamila. [și-a fost noapte...] te anunț că noaptea asta va fi lungă încât poate o să se scurgă prin zi peste cealaltă noapte fecundându-se. te anunț că furia a crescut din mine ca o unghie depășind celelalte sentimente, care poate nici n-au existat, până la urmă, în carne, ci afară plutind. te anunț că zgomotul care ne-a invadat urechile a fost răsturnarea ta pe pat, sub forma unui corp ce nu îți aparține și căruia i se spune Jamila – asta dacă corpurile au nume și nu-mi spune ce simți, știu că s-ar putea să fie neplăcută atingerea unei scuipătoare, dar altă formă mai bună n-am găsit în casa asta și la urma urmei vorbim de o scuipătoare cu suflet în care locuiește cel mai pasional efrit și literatura e plină de femei fecundate de obiecte, de șerpi, de lebede (chiar și de bărbați, care sunt cea mai dezgustătoare formă) de scuipătoare încă n-am auzit, dar literatura e deschisă inovației, așa că nu mă dezamăgi, efrito, strânge putere în tine, latent acumulată în femei timp de milenii, de la fabricarea lor dintr-o coastă strânge sufletul întreg în tine, dulce curgător, și scuipă, scuipă cât de tare poți. ceva se anunță noaptea asta. nu o anunț eu, se anunță singură. [și-a fost zi...] Aișa (recitând): Lumina ce o vedem, pogorâta din cer, laolaltă cu liniștea îngerilor ce apune sub umbra-ți sunt natura ta, Doamne, așa cum frunza și viața ne sunt nouă natură, sălbăticită în sevele ei până la a nu o mai înțelege și ne place, Doamne, să ne imaginăm că ai obrajii de piersică și de arșiță coaptă la întretăiere de veri... (Jamila, te aștept aici, nu mai pot răbda) Aziza (recitând): ... eu te țin în mână și pulsul meu e cel al sâmburelui încuiat căci mâna mea, iat-o, se mulează perfect pe sfera fructului ca o piele pe corp, ca două modele ce se potrivesc perfect pe o țesătură, duc rodul la buze, zemos... (Jamila, te strig subliminal din iatacul meu, prin pereții ce s-au depus între noi, îmbrăcați în covoare) Halima (recitând): ...și, Doamne, ce miniatură frumoasă suntem și cum ne pictăm cu toate culorile pentru a nimeri măcar unul din noi nuanța ochilor tăi și cât de grele ni-s pensulele până la tine... (lasă și uită poezia cuvintelor și caută sens mai bine în carnea ce-a înnebunit pe mine) Jamila (recitând): ...Dumnezeule blând și bun ... (te aștept în cameră, Jamila) ...tu ești pământul ... nu ... (iată, cuvintele ți se împiedică în gură) ...ești cerul nostru ... azuriu (te contrazici, Jamila, te contrazici) ...apui și răsai... (pierzi logica vorbirii, Jamila) ...răsai și apui... (absolut incoerent!) ...și iar răsai... (eu zic că ai pierdut jocul) ...ca să apui din nou... (se ridică) ...Vă rog să mă scuzați o clipă... (iese) Aișa: Lumină încercată atât de des de acești ochi de ce nu inventezi o ușă spre tine? să apăsăm pe raza ta ca pe o clanță... Aziza: ...deschiderea să scârțâie zgomotos și înăuntru... Halima: ...să-l aflăm pe cel care, atât de îndurerat și singur ne așteaptă. (Jafar și Jamila se găsiră în acea cameră ascunsă privirii. Fără să-și zică nimic căci cuvintele s-au tăcut singure, venirea ei spre el s-a amortizat la nivelul buzelor care subit începuseră să interpreteze rolurile mai bine ca actorii înșiși. O mână care nu figurează în lista de personaje va constitui un deus ex machina pentru părul cârlionțat al Jamilei, răsturnându-l și întorcându-i pe toate părțile destinul și-așa destul de tumultos. În surdină se aud cele trei poete recitând) Aișa: Lumină, lumină curată, lumină sperată, te iubim, lumină. Aziza: Lumină, lumină curată, lumină sperată, te iubim, lumină. Halima: Lumină, lumină curată, lumină sperată, te iubim, lumină. (te iubesc, Jamila, te iubesc, Jamila, te iubesc) [și-a fost noapte...] într-o noapte ți-am spus “strânge-te puțin mai încolo în corpul ăla că vreau să văd cum se simțea Jamila” și-am intrat peste tine, ce-i drept ne cam înghesuiam în măduvă m-am târât cu greu (tu nu voiai) în fața oglinzii să-mi contemplu sânii erau rotunzi și îmi atârnau pe piept în mod de-a dreptul fantastic, scoteam veșmintele de pe trup cu mâna stângă, tu le îmbrăcai cu mâna dreaptă ce scoteam eu puneai tu și Jamila nu se mai dezbrăca odată deși trebăluia la haine-ntr-una. am vrut să te lovesc cu palma, dar nu știam ce loc trebuie atins ca să te doară numai pe tine; totul sfârșea împărțit amândurora printr-o osmoză a durerii ne-am sfătuit și-am convenit să mergem afară, la cișmea, (deși ne sincronizam destul de greu dreptul cu stângul) și-abia atunci am descoperit ce poezie e spălatul pe mâini căci mâna ta arunca cu apă în jumătatea mea de piept și mâna mea își făcea de lucru cu inundatul jumătății tale, apa se-nspuma pe gât și se risipea împrumutând conturul semilunar al șoldului; gura ta înghițea spumele, ca să ajungă în stomacul meu cu zgomot, piciorul meu călca înadins pe apa cursă ca să-ți fie ție rece și Jamila lopăta între noi înecată de această imprevizibilă țâșnire, căpătase parcă o viață a ei și ne temeam să nu se fi întors cumva dintre morți peste noi, căci, în mod clar, trei nu pot încăpea în acea încăpere îngustă. te-am adunat atunci, cum erai tu răspândită în celule ca o limfă, te-am adunat, am lăsat apa să curgă – speram la un nou potop, noi eram fericiți, aveam arca noastră și se chema Jamila și ți-am spus (ca o gură aflată înăuntru în trup) te iubesc, efrito, te iubesc, efrito, te iubesc. [și-a fost zi...] te-am găsit în iatacul nostru ca în fiecare seară: miraj de coapse în șalvari, erai la geam, pânzele cad automat când mă apropii, parcă trase în pământ (au ele o gravitație specială) au plecat, nu? Aișa, Aziza, Halima, „da, au plecat, iubite”, a fost o zi grea azi și, Doamne, cât ne-am așteptat surghiuniți fiecare în propriul eu, suntem aici și timpul își dansează clipele în noi ca umbrele brune ce ne decupează prin fereastră, întinzi o față rotundă de zâmbet, degetele mele s-au oprit demult rupându-ți borangicul, au rămas agățate în haina ta și n-o să-ți dea drumul până mâine dar ce faci? de ce te ridici? îmi dai paharul de aur, mi-l dai să sorb până la fund, “așa, încă puțin, iubitule”, tâmplele dor, mâinile se relaxează, îți dau drumul, îmi este somn și cad și... [și-a fost noapte...] povestea vizirului gelos, a femeii necredincioase și a mâniatului efrit [și-a fost zi...] “Minți” i-am zis, dar el a continuat: „Mărite Jafar, ochii mei au văzut-o la cișmea chinuită de un gin rău, și-apoi cioburile, cum explici cioburile din cameră care apar în jurul vostru în fiecare dimineață?” atunci m-am dus în grădină, ea era acolo, magnolie neagră, „Jamila, tu iubești un efrit?”, dar nu a zis nimic, ci trecea mai departe plutind, desfăcea petale, floarea îi cădea potecă moale la picioare, dispăruse deodată, nici nu mi-am dat seama cum, lumina o respirase în ea, ca pe-o cetate cu perle ce se evaporă soarelui dimineața, ducând Iramul în roua lor fugară, strângându-i comorile în pumni; arcadele estompate, terasele cu flori ce curg din balustrade, fântânile ce-și sapă-n luturi gândirea legănată dispar și-n spațiul gol, rămasă, arhitectura vidului, a deșertului linia lui simplificată, linia necomplicată, fără spirale, arabescuri, rămâne mai reală ca însăși dimineața. Jamila? unde-i Jamila? Jamila fugise, Jamila se închisese în casă. a căutat-o azi dervișul la poartă, dar nu a venit și au căutat-o Aișa și Aziza și Halima, cea cu vocea minunată, dar nu a venit, ea nu a vrut să iasă toată ziua din casă. [și-a fost noapte...] fir-ar să fie, efrito, nu e vina ta, în fond nu ești Jamila, ești o străină într-un corp, Jamila a murit în a treia zi de Ramadan, asta trebuie să se afle și fir-ar să fie, efrito, ai fi putut oricând încurca paharele, căci pe întuneric aurul și argintul sunt totuna macul și cucuta totuna și acum ce vrei să faci, efrito? crezi că poți să o ascunzi pe Jamila într-o cameră cum te-ai ascuns tu într-o Jamilă? până când să te tot acoperi cutie în cutie? și crezi că această carne, fie ea și miraculos de albă, poate migra prin încăperi cum migram noi vânturați dintr-o parte în alta prin bazare, duși de zefirul ce este adevăratul nostru sânge? și îl vezi pe vizirul ce a intrat în camera ta? tu te prefaci că nu s-a întâmplat nimic, cu paharele sparte lângă tine, dar în curând te va apuca de mână și va striga “De ce, Jamila?” și ți-am pregătit pumnalul, efrito, stă acolo pe pat lângă tine ca un copil înfășat; hai să-i cântăm căci văd că n-o să adoarmă fără sânge și da, cum am intuit, “De ce, Jamila?”, pumnalul, pumnalul, efrito, “Prostii”, ți-l ia din mână, nu te lăsa, te prinde de păr, nu vezi că distruge buclele, frumosul din lume? o palmă și încă o palmă apoi, fața ți-e roșie și plângi, așa, fugi la ușă, caută pumnalul și apără-te, ai grijă la vasele de lut, fii atentă, cad cu zgomot ce se lăbărțează în pământ, nu-i acolo, a căzut după masă când l-ai scăpat, acum cine știe prin ce cioburi mai înoată, ah, te-a prins și eu nu pot sta să mă uit la acest spectacol, eu sunt covorul din Șiraz care i-a căzut în cap deodată, încolăcindu-l în modele, lustrele și-au descărcat abajururile pe el, petale sticloase i-au intrat în piele “Jamila” el geme, dar tu pari a nu înțelege figura cunoscută, pălmuită de obiecte, ai părul răvășit, fața pierdută și el moare în sânge cu Azrael de mână pășind ca un orb pe calea bătută a morții și te-am lăsat acolo cu ochii negri care nu erau ai tăi, dar lacrimile, lacrimile lor se prea poate să nu fi fost doar ale Jamilei, căci trupurile nu plâng singure și te-am lăsat, fugind cu aripi înfoiate prin geamul spart și sticlele surpate, căci nu a mea e lumea aceasta, eu sunt liber de forme, eu sunt liber de timpul ce rezidă în acestea, eu sunt un efrit și torn nisipul în capul copiilor lui Adam, să-l cearnă prin îngustime de clepsidră. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate