nu ceream prea multe
vroiam doar să te văd
după atâtea secunde
așezate pe săptămâni,
pe luni, pe ani...

doar
să văd acel chip
lipit de suflet
și enigmatic
precum Giulgiul din Torino

nu mi-am notat nicăieri
Zâmbetul tău
să-l pot spune pe de rost
ori de câte ori
inima mă mai pune
să-l scriu, mai ceva ca o
învățătoare
(de multe ori, nu știu să scriu
cuvinte mari
și ca drept pedeapsă,
mă pune să fac bastonașe,
cu care apoi, mă lovește
peste degete....)


acum am puterea să spun
că Zâmbetul cu care
ți-ai plătit
toate ratele la fericire,
am fugit cu el în sân
de-atâtea ori,
l-am furat, adică,
știam că nu-i al meu!
niciodată...
erau prea mulți
în jurul nostru,
dar eu l-am confiscat
din necesitatea firească
de a completa fericirea mea,
neîntregită de multe secunde
de așteptare,
așezate pe săptămâni,
pe luni, pe ani...