uneori visez o paiață dezarticulată
ce merge prin întunericul meu cel mai profund
sfâșiind cu ghearele văzduhul dinlăuntru
un pântec nevăzut cu foame animală
cu aceeași forță centrifugă ce mână
departe de sforile ce se deșiră
zmeie, pete de alb prin pânzele rupte
în zig-zaguri bezmetice, bete

întind mâinile și viermi
încep să curgă-n culoare
am obosit să fug către ceva fără nume
și-aș vrea să mă-'ntind în frânghii
dar viermii nu dorm
întotdeauna există un drum ce se pierde în zare
și un loc ce-l consideri al tău
deși alții au înnodat și tăiat fire în pântecul ăsta deschis
fața ei, un zid neterminat
o umbră, condensuri de ceață
să nu te zbați, îți zici aproape șoptit, să nu mă zbat
să destram crusta aceasta de fluturi plină de viață
și continui să tragi linii, împărțind albul în alb
suspendat deasupra unui abis
în care
halucinantă privirea se prăbușește
desenând pe cer acolade
în tine ești prizonier ca-ntr-un vis
totdeauna în celălalt
un prunc indecis

și-apoi taci și nu mai speri nimic
așteptarea
fața ei osoasă ca un zid
întotdeauna există un drum ce se pierde în zare
pe care viermii îl sfarmă și se transformă-n omizi
și fluturi ce zboară în zig-zaguri incerte
ca un strigăt în alb