Îmi e atât de greu
Să golesc râuri cu mâna,
Fiindcă port durerea de când
Am spart împietrita alee,
Ce va fi așternută, la intrarea
catedralei din tâmpla Ta.

Îmi este și mai greu să cosesc.
Coasa și-a pierdut piciorul lumesc,
Iarba a început în lujer să moară,
Se usucă pentru totdeauna-ntr-o doară…
Nu mai pot să o culc, să o străjuiesc,
Să o fac cetate interioară. De-aceea cred
Brațul drept a prins să mă doară,
Ca și cum mi-ar fi cumpănă,
Ce scoate apă întâia oară.

Cel mai greu îmi este să-Þi aduc săbii.
Parcă trebuie să-Þi aduc mii de corăbii…
Mă dor și mi se zbat îngerii ca o mână,
Ce caută degetele să le odihnească
În palmă ca timpul zilele
În săptămâna lumească.