De ce nu întrebi
valurile sau praful stâncii
despre minele plantate ?!
Și-or fi îngropat departe... clipele –
siguranța de grenadă
ce-i amorsează vremii fluxul ?

Cununa capului meu,
degetele ieșind din piept îmi spun
istoria adânc, dinspre unghia
micii aripi de mister venit dintru înalt
pân’ la tavanul trupurilor
albastru-verde asudat.
Da, eu sunt ultimul calcan!

Picioarele-mi de oase,
mult mai arse decât Luna setei mele
se strâng spre malul plajelor
precum algele îmbalotate de curent.


***
Sunt calcanul casei...

Spatele din bronz
(sabie incizată la mâner, plăsele
cu nasturi sau ventuze)
mi-l retezi deasupra
în platoul cu lămâie,
ca să-ți placă vinul Sarica –
mai nou, albul Byzantion.

Atunci descoperi cum
gustul în rostogoliri,
cum voia mea de-a merge paralel
deodată le transmit prin corpul tău :
sărutat pân’ la oase de țambal
mă furișez alunecând spre piept –
unde simți că deschid și iar închid,
succesiv, tunelul pulsiunii,
cu sistolele, diastolele trepidant.


P. S. Brațele puțin îmbrățișează,
nasul de-abia mă inhalează,
limba acum m-atinge moale,
dinții o leacă mi se-nfig în carne,
gâtul apreciază bucățile crocante –
chipul vieții tale este
trupul meu ce în sfârșit,
mi l-ai pătruns, făcându-mă iarăși
omul adâncurilor!