există doar drumuri pe care nu poți să mergi
decât cu ochii închiși cu mâinile legate

și doar credința te ține pe verticală
în spațiul acesta negru
sau alb
nu contează
decât faptul că orice culoare
nu ar împrumuta
el e îmbâcsit cu singurătate
durere
sau ceea ce obișnuiai să numești dragoste

mai ai câteva vitamine
ele îți amintesc că ești normal
că totul e firesc
la fel de firesc ca și prima zăpadă
căzută în decembrie

sunt oameni străini în jur
te simți umilit
și aruncat ca un obiect stricat
ar putea să te adopte un aurolac
să te vândă pe mărunțiș
dar asta nu te-ar ajuta cu nimic

arunci câțiva pumni de apă peste față
cineva te ajută să îți închipui că e de la izvor
dar fața ta rămâne atât de murdară
și parcă
îmbătrînită
încât îți vine să te arunci în fereastră
să întrebi primul trecător
dacă mai exiști
dacă străinii aceștia sunt la fel de reali ca și tine
și negrul amintirilor ți se adună în pumni ca cenușa
îți e rușine să deschizi palmele
să te privești cum erai ieri

atunci inutilitatea ta îți pune cătușe
te aruncă pe drumuri întunecate
și nu îți mai simți mâinile
doar speri că vei ajunge acolo de unde ai pornit
iubirea ce te-a redus la neputință
neputința chiar și de a plânge în propriul tău vis