Vreau să stau pe locul de la fereastră
să șterg geamul cu degetele,
copacii ninși
sunt ca cei din tabloul tău
cu iarnă tristă

ar fi fost o altfel de iarnă
ca atunci când ne uitam toată noaptea la filme
ciugulind dintr-o rodie
și zăpezile dormeau in Copou.
Purtam tricoul tău larg,
mirosul tău,
cu tine eram…
eram cum nu sunt acum
așa știam eu – că e bine să te dărui de-a-ntregu’
și-am trăit prea repede, prea intens
pentru că nu era spațiu între noi

anul ăsta am plâns mult. Auzeam cheia în ușă
și rămâneam acolo jos rezemată
când pașii tăi coborau.
Rămâneam mult în urma ta,
știam că nu-ți pasă
și totuși te-ai speriat când am început să nu mai sun.
Nopți lungi, insomnii, cărți și un tren de iarnă
din care-ți scriu acum,
s-a lăsat un aer rece, tușesc amar,
și-n ochi încă mai am lacrimi neplânse îndeajuns.
Să nu mă aștepți acasă. Acolo unde cobor
am să te inchid ca pe-o carte
fără ultim capitol.