Lujeri de-ar da semințele de sfadă
Tu roabă-ai fi cu aspre penitențe
Și ar luci alb trupul tău sub zdrențe
Iar sufletu-ți s-ar sfâșia-n tornadă.

Să zboare Cea ce nu e, să nu cadă
În marea de uitări și de absențe
Când, veșnic măcinată de cadențe,
Va eșua-n zadarnică tiradă!

Ivirea sa de înger translucid
Va îndîrji în noapte pe hăitaș
Și-al disperării clopot uriaș
Va bate surd în turlele de vid.
Dar eu în zidurile reci mă-nchid
Că moartea-și plimbă câinii prin oraș.