nimeni nu mai vinde bilete la suprapreț
priveghiul e un spectacol mai pustiu decât o sală de cinematograf
și totuși sarmalele fierb mămăliga aburește boabele de grâu din colivă
bârfesc șoptit sub un cer de bomboane

de ce să mint – nici eu nu rostesc altceva decât o minciună
dar una cu zâne criogenate în cărți
în acest tărâm al copilăriei fără maturitate și al scrisului fără cuvinte
piticoții nu cred în actori cu atât mai puțin în reclame
cei mai înverșunați dintre ei măscăricionarii și diplomatorii
mâine vor bate cu ouă clocite pe împărat

spectatorii vor râde cocoțați pe cojile sparte
viața va trece printre ei cu amăgirea unui discurs
uneori teatral suspendat când vorbitorul își pierde privirea
în decolteul generos al vreunei studente provinciale

primează contextul (social) – gestează ideea
pe un uriaș panou cu laser e scris:
Bețivii Uniți Nu Vor Fi Niciodată Treziți!

repetați în cor până veți crede

apoi ieșiți pe străzi să strigați acest adevăr impus de adjective
ținându-vă pe după umeri cu ceilalți pluraliști

chiar dacă arta e liberă și irepetabilă dă-o dracului de treabă găsiți
un xerox la fiecare colț de stradă
și-un creștin marxist în cel mai rău caz un evreu
dispus să vă împrumute bani cu dobândă

apoi o haină o datină în cele din urmă un tărâm
făgăduit de o istorie mincinoasă
și de un limbaj de care de exemplu dumnezeu l-a ferit pe Vineri
învățându-i pe negustorii de sclavi să-i smulgă limba din gură

ferește-mă doamne de poligloți că de frații mei muți mă feresc singur

și nu uitați:
ieșiți cu un ou în mână să batem împreună pe împărat