Harul luminii arzând pe pietre
și ninsori uniforme în paradisuri alterate...
Două turle îngăduind un trup
și deasupra, lucind straniu,
cristalul unei rugăciuni.
Alcătuirea agită un ciot de suflet,
rămășiță a unor repetate amputări,
din coapsă urcă negura cangrenei
și cu toate acestea, degetele îndură
înfrunziri frenetice...
De neunde, urlet agonizând:
Începeți orizontalizarea!
***
Turlele se frâng, fantoșa îngenunchează,
sânii de lut nu rezistă:
cad cu un vuiet surd într-un nor de praf
și rostogolirea lor se pierde
spre celălalt capăt. Umerii provoacă
un vuiet surd când antrenează,
în rotirea căderii, cerul.
Orizontul destrămat ajunge deasupra,
lăsând în urma sa o enormă uitare.
De el s-a agățat, lucind straniu,
cristalul unei rugăciuni.
****
Stele zuruind în memoria imediată
ca într-un ciur: mici și uscate.
Bobii sunt agitați în ciur
de niște degete mici și uscate.
De la târg se cumpără mătănii lăcuite
din falange mici și uscate.
****
La ora douăzecișidouă satrapii
erau niște băieți cumsecade.
Ei au trăit în vremea când în fiecare zi
era vineri și bunăziua, după cum se vede
prin spărtura cerului ca o enormă uitare.
****
Cu inima șchiopătând, un trecător
agită absent
un ciot de suflet.
Pe umărul său, ultima frunză a toamnei.