Strigarea unuia de prin sat


Bă, farfuzo, de ce nu stai, mă, la o taină?!
freca-ți-aș cu obrazu’ aspru inima buricului,
pe direcțâia în sus!
plimba-m-aș cu brișca peste pielea ta lucioasă, floierând!
s-o ascut pe rotunjime pănă la prăsele...
acu’ pun curătoarea pă mână și-ți dau jos boabele însângurate,
din vârfetele pieptului.
păi de ce nu șez’ în loc, dacă tot ne întâlnim pe șușea
și pe su’ crângu’ al mare? pă un’e nu măi cată nimenea…
făce-ți-ar șerpii găurele în pulpile tele de lapte de mâță!
de ce umbli, mă, înțăfoiată, prin ’mprejuru’ meu?
să-mi rădici mie chiantauru’ desurda?!
bă, frichini-te-ar vânturile pân’ la os,
usca-țâ-s-ar lăcrămarea și să faci la-ncheietură juveneala
a mare!
păi tu te învârț’ în zona titirezului?!
hăis, cu tata, să-ț’ dau jugu’!
mă, umbra chelului,
freca-ți-aș dracii țâțălor în teci uscate de făsui,
până cân’ le-o da sudoarea, aia, albă.
păi, cu mine te pui tu?
că acu’ te iau de ceafă cum face ursu’ cu oaia!
și te pun p-o dungă-n șanț, să nu măi vez’
un’e-i drumu’ înspre casă, către visările tele.
stăi, fă, în loc, dacă tot te preumbli! stăi în loc,
să am o țârică timp să-mi potrivesc vorbele,
că vreau fuga să te înșurubez pe osia carului de stele.
de ce clipești, fă, arșițo, des?
ță frică de lumină că-ț’ intră în oichi?
mă, muierușco, mă...
vină, încoace, la tata,
că am buza friptă de la mersul tău săltat.
vindeca-ți-s-ar zgaiba su’ mânile mele!
stăi în loc, stăvește-te, să cobor, într-un apus, cumpăna
în ciutura ta,
cu zăce pietroaie-n căldare!
să afli și tu, odat’ în viața ta, că am cobărât din înalt...
să umblu cu picioarele tele pe șolduri
cum aș umbla prin bătătură cu niște lemne de foc.
să-ț’ povestesc, pă urmă, cum mi-a venit, dintâi,
să bodicăi, pe-ntunerec, în raina încinsă, după bucături,
până le-am brodit.
perpeli-mi-aș deștele pă spiritu’ tău!