în umbra celui ce sunt, nu sunt
întorc pietre, le strâng după apele care le-au sculptat
sau după mâinile care le-au aruncat

în stânga mea apar oameni vineți
în dreapta, cercurile se deschid și soarele pare
un alt amestec de oameni
mai curați, urcă peste dealuri, peste valul greu de pământ

și urcăm împreună, urcăm fără să întrebăm
nu ne atingem, singură dragostea se întinde la picioare
și, în urmă, descuamate, pieile roase

câteva vieți, câteva întâmplări, siluete pierdute
să nu rătăcim prea mult, îi spuneam, să ne atingem
de fiecare dată când bolovanii cad, ei au înțelepciunea prăbușirii

sfărâmarea nu e moarte, nu e nici măcar durere
dacă dinăuntru țâșnesc ape, vârtejul lor
șterge, șterge totul, singură dragostea ne va fi memorie