AUTOPORTRET
(2)
Încă o dată, cu această carte, mă simt mai săracă. Parcă îmi pierd umorul, destinul, ziua în care m-am născut; năravurile, înfățișarea, granițele, umbra, aripile, totul. În locul meu răsare un ulm. O grădină părăsită. Godot!
Duceți-vă dracului, strig!; de ce nu mi se răspunde înzecit? Nu mi se răspunde ?!
Străinul care rămâne, poartă o robă sinilie, lungă, ponosită. Trece pe străzi, noaptea. Târziu. Nici măcar nu îl ocolește careva. Nici măcar nu se confundă, CU CINE SÃ TE CONFUNZI?
… pentru ce o carte în toată această mizerie?
Ne împânzește rușinea, vă jur!!!
Viorica Ungureanu Bertea
era noastră, 1997






IEȘIREA DIN MINÞI
(I)
Se svonește că am înnebunit.
Îmi părăsesc în nopți ticluite
sclavia. Mă risipesc. Pe străzi.
Ca un gând.Pătrund în liniștea
tuturor în chaosul în fond
dintre Cer și Pământ.
Ei îmbracă haina fericirii când
aud ivărul în urmă-mi căzând.

îi știi Doamne cine nu
îi știe sunt roși de ură
pe dinăuntru pe dinafară
atinși de izul rătăcirii sunt,
Umbra mea le este povară!

unii -se înțelege- mă tot plâng
alții se surpă râzând, Am pus
stăpânire pe Raiul lor așa ceva
nu se poate ierta tocmai de aceea
mă va înghiți Iadul curând.

Altcumva bântui clipele marilor
domni de rând amân zilele anii, nu
se știe prin ce minune țintașii adorm
la trecerea mea prin Cuvânt până și
capcanele scot vuiet de clopote când
mă apropii de ele nu încape îndoială
că mă hrănesc cu pulbere de stele.

până și Mama nu mă mai recunoaște
- la pieptul său strânge duminica
la plecare (în loc de ce a crescut)
un semn de întrebare- în urmă-mi las
în obrazul ei cute adânci și ciucuri
de rouă fierbinți, Dumnezeul meu este
-se știe- Legea ieșirii din minți


PORTRET NEBÃNUIT

, cel mai bogat poet din lume
sunt eu!, Trăiesc într-un palat
de foc. Am slujitori - nu îi știu
pe nume duc o existență anume :
Nu îmi găsesc în viață loc! Sunt cel
mai trist poet –se pare- când joaca
se preschimbă în joc: Îmi țes orgolii
mari cu râvnă mă răzvrătesc nu
mă întorc la ce-am avut sunt
Doamne stâlpul de primejdii
al GENERAÞIEI GODOT.

Mare îmi este fericirea încât abia
pot să o duc. Oh! nu am parte
de dușmani atâția cât mi-aș fi dorit
nici mila nu am cunoscut nici ura
în geam nu mi-a’nflorit cel mai
bogat poet din lume sunt eu
așa cum nici nu ați gândit

știți voi că tinerețea mea e sila?
(mă rog, e bine că o știți) deși
aș fi putut să jur că visul ipocrit
va trece aproape nevăzut că rănile
îmi oblojiți că sunt un om sărac
lipit or ironia lehamitea sunt frații
mei de cruce buni că moștenesc
cu îndârjire o pană stinsă între tăciuni

Doamne cum pot să vă ascund tocmai
acum când voi m-ați redescoperit




INIMA MEA SÃ NU O IERTAÞI

inima aceasta a ta de când i s-a furat
visul se acoperă cu frunze și crengi

tu vezi cum într’însa se înalță
un chip sugrumat

niciodată nu îi răspunzi niciodată
nu o asculți te prefaci numai că
o înțelegi, Învață-mă să mă ascund
-pare să strige- eu știu apele
în care toată viața te-ai scăldat

într-o altă zi îi aduci un alt vis
vin nopțile ea se tânguie ploile
mai apoi vor veni vor spăla
fericirea aceasta drămuită
cu neguri amesteacată




ROCADA

Numai păcatul meu urzit
cu migală se întoarce singur la mine
printre imagini pieptănate de regi
ca și când morții noștri se întorc
la casele lor ca atunci când rămânem
împietriți sau plutim în visul pierdut,
ne schimbăm fețele albe între noi
brațele mersul râsetul povara.
Azi sunt. Mâine sunt. Nu am fost
întotdeauna astfel? Viața nu
era o goană în cerul alb
împărțea lumea împărțea
confuzii spulbera confuzii, Numai
păcatul meu se întoarce
singur la mine



SINGURÃTATE

rămâi tu în casa aceasta a mea să îți auzi
oasele trosnind pașii scâlciindu-se de tăcere
povârnișul vieții să îl ungi cu miruri și miere!

rămâi tu aici unde pereții se holbează la tine
vuietul lor este fibra cărnii tale durerea lor
- mustrarea ta echivocă, Rămâi tu în casa aceasta
unde inima îți va urla ca un câine închis în
inima altui câine rămâi tu în casa aceasta


SINE

, neobosit te veghează.Cu palmele negre
sub semnul răbdării îți atinge inima neagră
dincolo de sentimentul miop se deschid galerii
fugare, O foame absurdă te încearcă
un strigăt fără de care nu poți trăi,
Un strigăt ca toate strigătele!

Neobosit te veghează îi îngădui prezența
Absența ți se face milă de viață îi vezi
continuu palmele negre cum
îți învăluie inima neagră de sub privirile
tale se smulge dureros, un biet ins abatut.
Cutreera totul la strigatul
sau mut timpul se dilată vezi prin el limpede
prin existența lui și mai limpede
ca printr-o pânză de doliu ca printr-o
pânză de nuntă mereu amânată, Oh
câinele din spatele ușii
te va sfâșia te va sfâșia. În sinea lui.
Se va așeza
de-a curmezișul în grumazul
tău te va sfâșia,

O!câine iubit o, câine iubit!


IERTAREA

Cât să mai înveți să ucizi umbra aripa
cu care ți-ai acoperit spinarea în nopți-
le lungi geroase, Te voi iubi ca pe propria
mea mamă spuneai cum cineva iubește
speranța cum cineva iubește liniștea

cât să mai înveți cum să ucizi râsetul
sterp pasărea aceasta de care nu mai scapi
o alungi ea în mâinile tale făcute căuș
se cuibărește și zace – poem molipsitor
cu fața mânjită de urmele pașilor poem
condamnat adiere a ulmilor
în fața grădinii părăsite,

Un om singur nu este iertat!!!



INSOMNII

într-o vreme atât de limpede înfloreau
alb casele negre Cântul nădejdii pe streșini
se prelingea pe marmura purpurie
a vieții viața nu se mai sfârșea,

acum cineva te privește peste umăr altcineva
te scuipă în obraz până la capătul zilelor, trăirile
de care ești mândru ți se strâng vinețiu în jurul
ochilor Doamne într-o vreme cineva te împrumuta
fiecărei clipe acum cineva te răscumpără te întreb
pe tine locul tău este aici ți-am pus pe umeri semnul
crucii mi-ai pus semnul crucii pe umeri locul tău
este aici?, Nu mai înfloresc umbrele gândurile
sborul este atât de încet cerul nu mai coboară
în cuvinte aripile mele sunt uscate și reci
visez blestemul întors pe dos – strigăt
strălucind, Oh!pasul tău înfricat de pasul meu
înfricat ce se strecoară în urmă-i ca și cum ar lovi
pe la spate dezmetecindu-mă dezmetecindu-te



CEI CARE ÎÞI IAU TOTUL

,vor cânta împotriva ta pietre de amnar
în nesăbuita-ți inimă vor arunca vei afla
astfel dragostea lor utopică nemiloasă îți vor
cădea în genunchi îți vor descoperi fața
de pietate robită vor alunga Duhul
Remușcării din tâmpla ta
transparentă împietrită

pe podeaua casei
din lemn viu
te vor preface
în umbră
de păpușă
cu suflet pustiu,

Dă-le tot ce ai nimic să nu oprești așteaptă
să se bucure fă-ți lăcaș în surla unui asfințit

vor lua din tine
fărâmă cu fărâmă
îndură-i liniștit!!!
peste un timp
te vor uita: e tot
ce o să-ți rămână!



UN OM FÃRÃ CÃPÃTÂI

se surpă în oasele tale labirintul
luminii amintindu-ți clipă de clipă
cine ești, Raiul Iadul pe măsura ta.
Toată fericirea lumii o dai
în schimbul coamei de deal
isvorul cu cerb alb însetat ți-e viață
și moarte. Inima ta sat fără câini
se stinge încetul cu încetul când
cine știe cine atinge perdeaua, Cine
ar mai păutea frânge spaima
aceasta de viață ce abia te învăluie
pregătindu-ți parcă sfârșitul, O!,
pâlcuri albe aripile mele reci
despre care nu v-am vorbit
niciodatâ. Pâlcuri albe. Negre.
Roșii. Străvezii. Aripile




IEȘIREA DIN MINÞI
(II)

, sunt într-adevăr un om fără căpătâi!, trebuie
să o spun. Turma este pentru mineca o mamă
vitregă, Mi-e silă de tot ce mă atinge nu
mă atinge dar îmi cere
pentru existență seamă

veți râde în hohote dacă
o să vă spun că atunci când mama
aceasta te sărută pe frunte ești
înfruntat toată viața fără doar
și poate devii mielul rătăcit, Veți plânge
dacă o să vă spun că între mine și mine
există o înțelegere de netăgăduit,
Storc viața ca pe o rufă de tot
ce nu mai are. Vă încolțesc
cu privirile, Nevinovați. Optuzi,
Vă înconvoiați de spate
ca un semn de întrebare


SÃRBÃTOARE

îmbrăcat în gânduri cutreieri orașul
de ceară te desfide viața îngenunchiată
în fața ta și îți dă nume, Omule
scos din minți orbul din tine
te interzice te ascunzi în propriul tău
mit orbul din tine te târăște
prin pulberi albastre te ascunzi
în propriul tău mit în care rătăcești
ca printr-o nesfârșită sărbătoare


o lumină piezișă cade peste chipul tău
întortocheat. În numele tău se spun
cuvinte grele ca apa ca plumbul cutreieri
orașul de ceară robind așteptările
robind speranța firavă



PROCES
(I)

, mă apără promoroaca privirilor
voastre căzute pe povârnișul cetății
mă cutremură ca un strigăt
prin care trece cavalcada spre râuri
spre pleoapele murdare ale fericirii
spre încumetarea de a clădi la fel
de primejdios râsetul precum
hohotul de plâns, O bâlbâială
este viața!!! Fiecare tâmplă este
un zid. Fiecare clipă este un proces.


Orbii și câinii sunt frați între ei, Crucea
Ocrotește meteahna crucea pe care
o porți sub strigătul
ce te cutremură te apără




SISIPHE
1.
, pusnic auzul și văzul deasupra lumii, Sisiphe
este în voi stă la pândă într-o mlaștină roșie
aproape ucigașă aproape eternă năpădită
în somn de primejdii, Nu o să vă lăsați
mângâiați de Sisiphe nu o să vă lăsați trădați
de Sisiphe el își trăiește di plan paradoxul
lui mă închin și nu am încotro?!, Nu mi-l luați
pe Sisiphe bătrânul meu domn mă uită încet
în fiece zi lângă mine mă uită încetul cu încetul
cu imaginea mea despre mine pribeagă îți spală
fața mâinile fața picioarele în visele lui
nici visuri nu sunt litanii îmi sunt
verbele sale călăuză. Oricând...

2.
am pătruns prin fereastra-i de onix, Urcă!
(ce mult m-am temut am urcat)
Urcă!Tu nu ai teamă în tine tu nu ai
teamă numai un vis de lumină. Câtă
orbire ! În fond ai parte în viață de mări.
Fără țărm.Hățișuri de foc
te împânzesc am urcat cine ești
bătrânul meu Domn aș putea să îți sărut
palma niciodată făcută căuș¬? cine ești
străinul meu Domn alb ca varul, Nu
ai grijă să nu mă zdrobești?-înțelege-te
așadar pe tine! - Zdrobire... ce este
aceea... Cine mi-a spus să nu uit?! Mă iartă
Sisiphe am pătruns prin fereastra-ți
de onix am vrut să descopăr o lume
a clipei și Doamne lumea aceasta iata
o am lumea aceasta sunt eu însămi strivită
de aurul ei sărman liman spulberat înțeles
Rupe-ți privirile din clipa de pe urmă
iarta-te în tine închisă rămâi
într-o absență stângace

am râs am cântat a plouat chipuri
sfâșiate de clipă inimi strigând omenește
am văzut am tras zăvoarele storul fericirea
se ascundea în ziduri scâncetul ei cu mii
de voci svelte în carnea mea cuib își făceau
i-am deschis a intrat nu am avut încotro
m-a păzit credincios noaptea
se târa pe străzile lungi ziua pâlpâia
în oglinzi nesfârșite se despletea în
penumbre numele meu întemnițat
după propriilei legi, Ești aici?
Sunt aici bunul meu Domn
Sisiphe. Ai pătruns te-au zidit întrebările
într-un ornic de ghiață


3.
lângă tine deoparte
imi clădesc ochiul
de stâncă



IEȘIREA DIN MINÞI
(III)

se svonește adesea că nici
nu exist!, tot ce vine dinspre
mine nu lege interioară
se cheamă, se spune că
i-aș urâ pe cei ce-și cumpără
singuri flori și de la o vreme
dau demonilor seamă.

Dincolo de târgul
încordării mă înrobește
o lege! A Predestinării

se mai spune că de fapt
aș exista dar că aș duce o viață
firavă fiindcă mă spânzur
de îndoieli și răstălmăcesc
o stea bolnavă. O! Cât pe cerul
ferestrei mai răsare un strop
de viață din drămuitul soare
și cât de tine Doamne
mă mai tem că existând
mă surp într-un blestem
eu nu exist într-adevăr,
sunt doar un biet Poem...




CET HOMME N’EST PAS DIABLE QU’IL EST NOIR

la fel de aspră fiecare zi te învinge când
peste marmura-i ascunsă Imnul Râsetului abia
se mai prelinge cine atunci ți-ar mai putea un deget
lumina? în seară! când zidul crește în tine
și dă pe dinafară! Iluzii au înveninat lumina
câd tu ți-ai părăsit și cerul și grădina

în trunchiul salciei din vis
o gură albă s-a deschis
prin care vei pleca întotdeauna
și azi și mâine ai să treci
spre zori desculț în șoaptă
priporul către nori

nu vei găsi pe nimeni în Marile orașe să îți
înspăimânte freamătul din tâmplă să te arunce
într-o fântână atât de limpede și adâncă Nu
vei găsi nu vei găsi pe nimeni


cât bezna împânzește maladivă trupul tău și zei
supuși se încălzesc la focul zdrențelor din ceruri
în oase îți urlă lupi albaștri, Cum eu dormeam pe
brațul tău murind nu vei găsi pe nimeni să moară
și mai rău, L’enfant prodigue va cerne pe fața ta
căirea un strat de frunze albe. Aceasta ți-e trezirea.



MICILE TALE FALSE SÃRBÃTORI

aceleași chipuri viu colorate
pe care le-ai iubit toată viața
te ating te recunosc nu
te recunosc aceleași chipuri
te ademenesc te devoră
mestecându-te leneș cu fălcile lor
de plumb, ca și când nu ar fi ele
în umbra propriului deget
arătător se ascund

te trezești în răstimpuri când
deja este prea târziu alergi
prin tuneluri de piatră
întotdeauna numărând măștile
din memorie - de fiecare dată
ies în plus – aceleași chipuri
pe care tu le-ai iubit toată viața
aceleași chipuri prefăcute
afundându-se în orbitele tale
îngânându-te rotunjindu-te,
Sfântă sărbătoare!

RÃZVRÃTIRE

ai putea avea o viață
a ta. O prăpădită de viață
pentru care să arunci
totul inconștient în beznă

nu auzi nu vezi
alergi doar
în susul odăii cade
seara și tu alergi
în susul odăii
vine pe furiș
noaptea subțire
tu alergi în susul
în josul odăii, Zidul
se topește în sinea
lui zidul se înalță
în sinea ta zidul

cu degetele desenezi în eter
semnul NU, mâinile caută
locul odihnei umane umerii
cad zgomotos oglinda nu
te mai vrea sforile reci ale
păienjenilor se leagănă
deasupra, Cu tine aici
era cineva. În casa aceasta
cineva vine pleacă și nu
se mai întoarce, Ce spui
Doamne casa aceasta




IEȘIREA DIN MINÞI
(IV)

trag după mine clipa ba mută.ba surdă. ba oarbă.
duc cu mine un câine ba mut ba surd ba inclinat
să mă uite prins în capcanele vieții

doar când m-am dat
cu dușmanul câinele
m-a scuipat în obraz,
Femeie sălbatică
rătăcind prin noianul
de umbre cum a apărut
în viața ta scârba
sentimentul acesta
conic soare otrăvit
corabie pe care
îți duci zilele colibă
pierdută în hățișuri

când și când o lumină piezișă străbate fereastra




DIEU MERÇI

speranța se stinge în tine
ultimul război psihologic
poartă în fond numele
tău , Cum să îngădui
cuiva să îți mânjească
obrazul cu izul de miozotis
al respirației sale. Demonul
îți ghicește în palmă îți râde
în nas tu ții în ascuns luna
îți plânge pe spate cerbii
de purpură te alungă din visuri
cu licăriri de viață, Cum
să îngădui cuiva să își
sădească în locul inimii
tale inima sa chiar și pentru
o clipă să îți împrumute
disperarea până și atunci
Doamne te vei naște dintre
strigăte până și atunci
nu vei mai putea uita





CÂINELE

câinele este înlăuntrul
tău îndură acum liniștea
semiobscură în zori când
lumina va fulgera fereastra
odăii ciobite el va lua
numele făgăduinței
va zdrobi râsetul blazat
privirea aprinsă respiraâia
ta orașul de ceară symphonia
care ți-a dat viață. Va suferi
de umilință Câinele

este înlăuntrul tău
te va târâ prin
cotloanele îngândurării
ani în șir
TRÃIESC ÎNTR-O SYMPHONIE

prisosință dragostea
mea ca pe o haină
de sărbătoare
te îmbrac, - Numele
tău l-am luat!

!!! să nu audă
mama ar plânge
zile în șir ar plânge
nopți în șir Prisosință
marea mea dragoste
hățișul tău crește
în mine înalt vinețiu
atins de secetă spre o
graniță peste care
ninge mereu nopți
în șir zile în șir,

Et in symphonia ego


STATUIE

, pregătește-te să devii
statuie in bătaia privirilor
ipocrite din care s-a furat
până nu demult visul.

te voi închide în mine și
nu te voi putea uita
pregătește-te să devii
statuie străini trecători
te vor pândi clipă de clipă
din luminișul iernii care
te ține încă în viață

!, pregătește-te să devii
stauia până și peste care
vor cădea anii vor pluti
speranțele încă vii


STARE

astăzi orașul de ceară
este cu mult mai pustiu
cerul se întoarce pe dos
și tu nu mai vrei să rămâi,

Cine te poate opri să nu
te pierzi în marea
de fantoșe ca într-un
ochi de rouă sticlos

în răstimpuri
știu te întorci
amuțești sau devii
tot mai străin,
Eu nu te privesc
cum se cuvine
de aceea orașul
este tot mai pustiu

drumul tău către mine
tot mai mâlos când tu
pleci când tu pleci
orașul se umple de chin

SCRISOARE MAMEI
(I)

Mamă,
doar noaptea se mai strecoară un foșnet.
Un chip. Ca acela din copilărie – hoinărea
pe o coamă de dealș când nu mai vroia
liniștea să îmi recunoască

Și astăzi mai aud zbaterea
clipei pașii ce se apropiau de fereastra
deschisă spre râuri doar cântecul de leagăn
a rămas între noi îmi săgetează auzul
cu trecerea-i oarbă piezișă prin lucruri
în clocot de copite de cerbi, Mamă
foșnetul chapul trudit se încăpățânează
să dormiteze adânc în privirile mele



SCRISOARE MAMEI
(II)

Mamă,
văd lumea cu o inimă
oarecare ca pe o noapte
strămutată peste timp
în care cineva ar putea
aștepta- cu degetele arse
clădind curcubee: speranță
de soi în pântecul morții
flacără surdă neliniște
a somnului tău, Ești tristă!
Calea Robilor s-a stins pe ruine-
le sale tresar păsări de smoală
chipuri deghizate

Mamă,
te-a părăsit viața
aceasta m-a părăsit
viața aceasta, Cineva
cade în genunchi
lângă tine…



POEM PENTRU COPIL


ce crudă bucurie
din creștet
se lasă în suflet
din suflet
în creștet
se înalță





CRUÞARE


și tu parcă ești spânzurat
în bătaia vântului
cocoțat
în vârful piramidei
de ceară
sentiment idiot!-
lipsit de siguranță
te urmărește precum
visul precum realitatea
pe care o refuzi
și ea se târăște
după tine lăsându-ți
urme din care găsești
o cale de ieșire la care
te întorci fără să vrei
false rugăciuni, Un susur
aspru te învinge
te cruță te învinge

nimic nu ceri
învingător de-a lungul
vremii tale cât de singur
cât de singur te surprinzi
uneori te trezești
în vârtejul mulțimii
colorate alteori

repari ceea ce atât
de obosit ai refuzat
să înțelegi și parcă
ești spânzurat și parcă
nu mai poți recunoaște
PEDEAPSÃ
(I)
tot ceea din tine se destramă
se stinge încetul cu încetul
dispare este viața un ținut
cu cârtițe roșii albastre verzi
ce scurmă în carnea ta
până la trezire până atunci
când ești în stare să nu
te mai recunoști



PEDEAPSÃ
(II)
adeseori îmi este rușine, Am putut
să mă închid într-un cuvânt stârpit
am învățat pe de rost mersul
înapoi Dumnezeu m-a vegheat
ca pe o certitudine a sa

cum să nu îți fie rușine când
atât de liber poți fi ca pasărea
cerului or tu îngenunchiezi
la propria ta umbra oarbă
în timp ce lumea în jurul tău
prinde viață, Până și de
clinchetul orei ce jupoaie
de vie clipa născută dintr’însa
îmi este adeseori rușine

până și de ireversibila inocență
cu care timpul se încumetă
să mă pedepsească
îmi este adeseori rușine


PEDEAPSÃ
(III)
în fiecare zi
mă despart
de tine
pentru întotdeauna


PEDEAPSÃ
(IV)
el trece peste chipul meu zidit
el se preschimbă în ceea ce
întotdeauna nu am putut
să urăsc din piatra albă a vieții
din piatra stearpă el stoarce
flăcările cu care mă hrănește
îmi scoate ochiul din frunte
îmi vorbește într-o limbă
pe care nu pot să o înțeleg
el stă între mine și mine
când mă sting se bucură

adeseori mă strivește
sub talpa aspră talpa
caldă binefăcătoarea
cruda talpă el îmi
desparte capul de trup

câtă durere atrage asupră-i
îmblânzindu-mă apoi după ani
și ani de chin de pedeapsă
a iubirii el se preschimbă
în ceea ce întotdeauna
nu am putut să urăsc


REPETIÞIE GENERALÃ

sufletul
meu ca un suflet de mort
trupul meu ca un trup
de mort

Repetați: sufletul
meu negru astăzi
a ieșit din carapace
și Doamne umblă
nebun prin orașe
prin parcuri
pe străzi

Repetați: sufletul meu negru astăzi a ieșit
din carapace sufletul meu umblă nebun prin orașe
sufletul meu negru ca un câine negru

Repetați: sufletul meu negru ca un câine nu
latră nu mușcă nu pretinde nu

Repetați: câine pripășit repetați repetați

RÃTÃCIRE
1.
așa credeam eu că totul
este să te închizi într-o
fericire solzoasă în râsete
seci ghemuit să asculți
propriul tău foșnet
tremurul degetelor,
Frânghii albe despletite
sub cumpătul vieții nimeni
să nu te recunoască așa
credeam eu că cei fericiți
nu au nevoie să exerseze
mersul în vârful picioarelor
întâmpinearea zilei ce
vine decența ademenirea
uciderea ei, Destin lepădat
în râpe de foc

2.
cine mă ridică de subsuori
la fereastră să văd lume
de cârtițe verzi ce scurmă
Pământul și Cerul îndelung
grăiesc omenește cine
mă ridică de subsuori
șoptindu-mi despre cum
se poate îmbrăca haina
existenței ciuntite cine

așa credeam eu că totul
este când cineva îți cântă
dragostea răpusă
de symphoniile vieții
târâtă sub nisipuri
în vârtej de furtună

acoperă-mi ochii Doamne
ochii împunși cu ace de ger
cu săbii de foc
în lunga mea rătăcire




TAEDIUM VITAE

în tine descoperi adesea prăpăstii
adânci hăuri ce strigă nu uită
despart capul de trup descoperi
spaima liniștii adierea născută
din adiere pe care leproșii
o strigă sacadat ca pe numele
Mamei ca pe numele Mitului
Rușinii sălășuiești o magherniță
de inimă vis încâlcit mlaștină
vie prin gratiile degetelor
privești cerul desțelenit
cerul invadat de flăcări

pironit în jilțul de aur asculți
țipătul străin cum se rostogolește
în gâtlejul tău te sbați sub scoarța
unui copac vegheat de stihia știută




ÎNGÃDUINÞÃ

seara vin hingherii să îți jupoaie de vie
singurătatea îți înghiți nodul din gât
îți ștergi dragostea din obrazul uscat

îți vei asculta oasele urlând undeva
departe de tine seara vin hingherii
se holbează la tine te holbezi la ei
vai, gloria rușinii mele spulberată

refuzi neputincios sunetul cuielor
bătute în tâmpla ta, Vine un timp când
nimic nu îți este îngăduit auzi doar sgomotul
înfundat din ce în ce mai pierdut al cizmei
care te lovește sec în stomac și tremurul zilei nu
îl vei mai putea uita, Vei putea trăda? Și tu


ÎMPÃCARE

, iar mie îmi trece
prin minte un vifor
cu păsări: Nu mai știu
dacă uneori am sburat
am răsfirat întunericul
gros m-am împăcat
cu mine așa cum
sunt cum am devenit,

Această statuie de bronz
îmi apare mereu
în oglindă
își destramă
culorile visele
visurile inima
sa crește în
pieptul meu
ca pe o năzuință
într-o deplină
sărbătoare eu
soarta i-o aleg
și i-o cânt, Îmi trece
prin minte o iarnă
mai aspră ca iernile
toate cu vulturi de ger
sidefii pentru care
nimeni nu
suferă. Un dram
de uimire în realitatea
biciuită rostogolită
în neantul himeric


ÎNSINGURARE
(I)

înjghebat din zdrențele
păpușilor copilăriei mele
el era ca un rege
mă încumetam să îl ascult
își căuta adăpost, Ceea ce
curând ne va înghiți este
marea ceea ce curând
ne va înghiți este țărmul

ceea ce se izbește de țărm zgomotos este viața

când țărmul geme înfundat
iar zdrențele tale minunate
din care ai reclădit chipul
regelui acum pâlpâie
în vântul serii, Te slujesc
de atunci mă slujești
caut adăpost cauți
adăpost marea țărmul
se vor risipi

ceea ce se izbește de țărm zgomots este viața



RUG(Ã)


astfel îi știu de multă vreme
cu toții încă mă tot plâng, O!
Doamne nici să crezi nu îți vine

în zile liniștite de mine cel
mai slab din lume om ei
s-au temut în ochiul lor
orbit de sete mă închideau
și prefăcut mă mângâiau
ca pe o fărâmă de durere

mă spulberau apoi râzând
azi plugul îl rotesc în mine
să-mi are vecii când
și când Oh!-numele mi-l ard
pe rug eu îi privesc eu îi aud:

e cea mai țnaltă rugăciune!


IEȘIREA DIN MINÞI
(V)

să îți pierzi cumpătul adică să nu
mai conteze nimic din nimicul
vieții ce în tâmple îți bate
îți hărțuie sinele urzit cu păcate

oh! Să îți chemi pe nume
părinții uitați lângă cumpăna
unui sat să le ceri să nu îți mai
dea viață să îți cearnă Destinul
neîndurat să tragi peste toate
cestea zăvorul să iubești din ce
în ce mai mult păienjenii orbi
curcubele nopții sfânta părăsire
a rugului în pragul morții

împânzit
de privirea
iubitei te stingi
ca o apă
senină trădată
de neguri la ceasul
trecerii în pustietate
a symphoniilor
răscumpărate





VERDICT: PLECARE

te răsucești în pântecul
clipei ca un țipăt ușor
venit dinlăuntrul oglinzii
cum de suport să te aud
zvârcolindu-te până și
din pricina albei ninsori
pe care eu o știu ruptă
din basm pe care tu
o vezi ca pe o namilă
albă ce îți biciuiește
existența, Până într-o zi
Doamne când

în pântecul clipei eu
voi sădi torțe albastre
roșii vineții să mă bucur
de întoarcerea ta
ca un verdict


CEL MAI FERICIT

devii tremurul propriei
tale neputințe sclavul
mâinelui definit abstract
țesut cu visul tău dantelat
cu visul tău albăstrit, Devii
stafia păsării din fereastra
oarbă sborul ei încrucișat
în ploi sborul pe care atât
de mult l-ai iubit atât
de mult l-ai urât sclavul
tânjirii a ceea ce ți-ar fi
putut guverna existența
devii tremurul propriei
tale neputințe alteori
disperarea agonică
te înhață te mistuie
în pântecul ei dresat

mâinile îți cad stoarse
de putere peste ochii
cu care vezi totul când
se cade să vezi totul
să uiți totul să îți
acoperi ochii ce păzesc
propria lor lumină

într-o bună zi umilința
decade într-o bună zi
până și fericirea decade
până și oaza de speranță
machiavelismul turmei
spada coroana așa se cuvine
să vezi să uiți să pășești
grav peste lucruri
să plutești să uiți că pășești
că plutești să înnoți
în aerul greu și să uiți totul

să fii adică cel mai fericit


RECURS

e drept plâng în miezul nopților
pustii din pricina cuvintelor
străvezii (în fața mea așteaptă
o fantoșă cu ochi goi) trec
înspre zori în loc de eu drept noi
eu sunt peste tot în dreapta
deopotrivăîn stânga – sus și
deopotrivă jos și mai ales mai
ales nimănuia de vreun folos
Cum să faceți să scăpați
de umerii mei înalți incomozi
și de la o vreme înaripați
să nu vă mai bântui până și
clipele profund personale până
și izul cafelei amare, Câtă
nedreptate îndură pielea
Domniilor Voastre de mii
de carate (de la o biată
anecdotă aruncată într-un
biet sertar am ajuns să mă cred
banul Vostru de buzunar, Cum
să admiteți trezirea mea
dimineața mult prea devreme
când în loc de ceai eu sorb din
dulcele-amar se-teme-nu-se-teme
doar câinilor străzii le cânt
din câtă viață câte poeme

In fapt : plâng și râd fără
motiv în fiecare dimineață care
se pierde întotdeauna în ceață
adică duc existente unui măgar
care caută toată viața lui umbra
unui vis de purtat în samar
În drept: ciopârțesc cu răbdare
fiecare zi simțurile mi-au ajuns
pustii cuvintele străvezii
intrarea a devenit ieșirea din
viața aceasta cu ochi perfizi
altcumva cenușii – sângerii,
Onorată Instanță existența mea
care trece drept noastră are
un vădit caracter de circumstanță
albastră dragostea Domniilor
Lor pentru mine-cea-întemnițată
in cuvant a fost –ce-i drept-
trădată de propria-mi aroganță
și a fost –recunosc- tulburătoare
doar eu nu am fost în stare
să simt cum ea curgea către Cer
dinspre Pământ chiar și la
cea mai mică adiere de vânt



LEGI INTERIOARE
(I)

, aș putea să îți spun totul despre
mine cea care de la o vreme port
haina clipei deșarte ți-ar fi astfel
mai simplu să alcătuiești această
existență ca o umbră de șarpe

te-ai putea dezbăra de neliniștea
mea sinilie plicticoasă până
într-o zi când nu vei mai putea
nici zu îndura și te va cuprinde
disperarea îți va curge noroiul
pe obraz pe buzele încremenite
într-o spaimă atât de sticloasă,

Este peste putință să îți dezvălui
mila față de îngerii de care
ai fost trădat să îți dezvălui golul
din inimă cu fiecare zi împrospătat




LEGI INTERIOARE
(II)

am ucis
imaginea mamei
și încă imaginea
falsă a iubirii chipul din palmă
câinele din spatele ușii
mi-a rămas seara
încât ascult pașii ploii
pe streșini, Știu –cine nu
știe!- târam după mine
ținuturi mișcătoare fântâna
cu cumpănă frâul nădejdii
misterul ascuns sub pleoapa
atinsă de molima râsetului

scorbura tâmplei vuia
sub ruga izbânzii
până și ție numele
îți pierdusem foșnetul
Doamne sub dezordinea
unui firesc trădat

, Cine nu știe!- târam
după mine bolboroseala
blândeții o siluetă fugară
îngropată în adâncul retinei
un cântec de leagăn: „vine
un timp vine un timp când
ți se ia totul va trebui
să sosească și vulturii
de pradă să se ascundă
în coșul pieptului tău”


GROAPA COMUNÃ

Nu mai știi cine ești încotro porți
straie lungi sidefii tărcate se răsucește
în tine ca un cuțit în rană o bucurie
cu iz de durere cu iz de singurătate,
Acum firave chipuri alcătuiesc
lumea scârbită de atâta tăcere

puțin foarte puțin din tot ce ai fost
se mai distinge: fereastra aprinsă inima
spânzurată în ornic ființa ta de muțenii
cuprinsă!, De nu s-ar surpa cerul
sub aripi în genunea unei prăpăstii
de nu ne-am trezi alungați din propriile
marasme. Este o veșnicie de la zicere
la spunere de la blestem la supunere
de la visul trădat la fantasme

avid de răspunsuri
te întorci la gânduri-
le tale pe care abia
de le mai recunoști
sunt nedeslegate
anodine, Ce s-a putut
alege din ele!!!Cum
au fost devastate!!!

au rămas ici colo
câteva semne rebele



ELEGIE

nu ești tu
vinovat că îmi rămân
pictați în colțul gurii
anii adică respi Pământul
îmi sfarm gleznele de ygura
norilor plapuma nu mă mai
cuprinde își clănțăne nasturii
de speteaza patului fixat
anapoda în tavanul rotund
lumina opaițului se scurge
în sus prin tavan la vecini
tocmai la caderea zorilor

nu tu ești vinovat
că îmi privești cu teamă
cearcănele de sub ochi
și minți
îmi treci pragul fără
să vrei îmi săruți
mâinile dintr-odată golit
pe dinăuntru te simți

ne privim apoi îndelung
ca doi sfinți!!!

Într-adevăr văd în tine străinul
adică nu îâi ating umărul nu
te drămuiesc te umplu de chin!
îți simt răceala cum îndrăznește
să mă cuprindă găsesc de cuviință
să îți alung imaginea într-o
oglindă or trebuie să îți spun că
eu sunt înadins vinovată setea
mă încolțește ades și beau înadins
înadins oglinda din paharul cu apă



IEȘIREA DIN MINÞI
(VI)
, saltul făcut spre a pierde
revolta emoția amintirea

în timp ce mă alcătuiesc
pentru o nouă zi nu pot nu pot
să cred că te-am pierdut
cu firea cu puținele vorbe
pe care le spuneai fascinat
de puținele vorbe, Viața
îți suflă pulbere în gură și tu
trebuie să râzi trebuie
să te prefaci că știi cine
ești cine sunt

trebuie să te prefaci
că strălucești că te rogi
la Templul din Cuvânt
freacă-ți talpa aspră
de aspra podea făcând
drumuri lungi între
tine și tine, Așteaptă
și tu în liniștea pierdută
să vină veșnicul mâine

vine un timp când nimeni nu
te iubește cu adevărat vine un timp
când până și tu nu mai iubești
cu adevărat vine un timp când
propria ta respirație devine
propriul tău mare păcat

Pământul crapă urletul
tău stins este chiar ochiul
vulturului mort în capcană
până și sângele tău amuțește
în trupul tău împovărat visul
se adâncește în tine ca o rană
trebuie să alungi tot ceea ce
ți se împotrivește râsetul
clovnului plânsetul din harpă,

Nu pot nu pot să cred
că te-am ucis cu foșnetul meu
aspru ca o piatră pe inimă ca o
cruce, Oh foșnetul meu interzis!!!!



ÎNTOARCERE

te aud seara înnotând în cascada
râsetului la margini de oraș
te afunzi în clocotul rece tragi
după tine străzile lungi glaciale
odaia imensă și goală, Îmi răsună
în timpane această fugă de viață
fugă de moarte gândul mie străin

te agăți de malul abrupt
noaptea târziu te întorci
tragi după tine îndoiala
singură și ea învinsă
altcumva suverană



ÎNSINGURARE
(II)
,nu aș putea să te înving
decât părăsindu-te Doamnă!!!

îi spuneam bea-ți cafeaua amară
ca viața lovește podeaua eu nu
îți pot rosti numele niciodată nu

era alb cavarul regele
meu era alb ca varul
privirea își arunca
o dată de două de trei
ori prin odaia de ceară

pleca
întotdeauna

Nu aș putea să te rănesc decât
plângându-te e seară plouă
anapoda drumul e negru e seară
nu poți pleca nu poți rămâne
Domnule Rege
aș putea să te contemplu
îndelung , este o zi care
vine și în care vei dori
să nu mă mai vezi
în ochii tăi, Doamnă

oh clipa aceea
îmi desprinde
capul de trup
dragostea devenea
mânia din care
coboram fiecare!

rămâi în alcovul croit în oasele
mele noaptea e lungă drumul
e negru plouă anapoda, Ploaie amară!!!




ÎNGENUNCHIERE

sau rupi jurămintele înnodate
între ele sau te apleci peste
speteaza nopții spre a săruta
podeaua strălucind de singurătate
altfel nu îți vei putea spăla
fruntea pleoapele bărbia cu
râsetul altădată înghițit
împotriva vieții există o altă
viață împotriva îngenunchierii
p altă îngenunchiere, Rămâi
în odaia roasă de privirile tale
roase la rândul lor de alte priviri

ascultă așteptările
cum noaptea târziu
își zdrobesc creierii
de zid din pricina
altor așteptări



IEȘIREA DIN MINÞI
(VII)
de la o vreme te trezești desțelenit
pui cap la cap ruina neclintirii
– tăcerea îngrozită schimbi
clipele între ele apoi te topești
în ochiuri de cer în ochiuri
de apă smerit iar umbra ta
rămâne atinsă de durere

arareori îndoielile se risipesc
sinele tăi hărțuit se cuibărește
în tine se smulge arar și umblă
nebun prin oraș încât abia
te mai poți îndura pe tine
ca pe propriul tău ucigaș


SINGURA CASÃ PUSTIE ÎN ORAȘ

este o liniște absurdă în lucruri, Ce
să mai spun despre condamnarea
la patru-pereți-ucigași casa aceasta
a devenit în ascuns singura casă
pustie în oraș, Dintre miile de chipuri
impreis ai cules am cules timpul
imaterial te-a ales dintre miile
de întrebări m-a ales în vâltoarea
mulțimii tu ai fost albul eu
întotdeauna negrul neînțeles,

oh, Domnule Câine casa aceasta
pustie este a noastră este singurul
loc unde pot să îmi ucid gesturile
în timp ce tu privești întotdeauna
absent prin fereastră ca și cum nici
nu aș exista ca și cum dacă totuși
exist viața mea poate fi străvezie
poate fi stacojie libertatea sihastră

casa aceasta este singurul loc
unde pot să înnebunesc știindu-te
cum mă ascunzi cum te ascunzi
cu dificultate cum mă aperi
în felul tău de singurătate casa
aceasta are și ea dreptul să se
prăbușească altă casă te va primi
mereu îngăduindu-te oricum până
când pereții ei or să te înghită
or să te mistuie și în cele
din urmă or să te pustiiască


ÎNCRÂNCENARE

mai degrabă surzind mai degrabă
rupând cuvinte inventând iubirea
îți spânzuri viața de norul crestat
arămiu, Cineva îți poruncește
să pleci deși ar vrea să rămâi,
îți poruncește, Rămâi!- deși
să te piardă ar vrea niciodată
nu îi vezi adevăratul chip

o! adevăratul său nume
vasal al clipei pământ
părăsit feudă în neguri
tu treci peste ochii săi falși

el trece peste
ochii tăi sângerânzi




HOÞUL DE VISURI
o cât aș vrea să nu
mă iei drept o izbândă
un temei sub care
te ascunzi când vrei,

Să nu îți speli păcatele
cu visul meu cel
dantelat eu însămi
marele păcat (de care
cine te-a legat?) și
cât aș vrea să mai renunți
să mă tot pierzi să
mă tot uiți tu sclav
deopotrivă rege nu
te-ai opri ai tot alege:
te întregește aceeași
lege din care iei
din care dai din care nu
mai vrei să ieși

e legea ta: o viață ai

și cum pot eu să nu
te cred când ochiul
tău întemnițat îmi este
în noaptea rece pled
umbra ta ca o furtună
îmi este iarna foc
de paie, Dar cum pot
eu să dau din golul
imens ce mi-a rămas
înc’o lețcaie să-mi cumpăr
visul dantelat pe care
tu mi l-ai furat



IEȘIREA DIN MINÞI
(VIII)

ploaia aceasta vine în fiecare
toamnă freamătul ei alb
m-a sălbăticit nu se mai
recunoaște pe sine amână
lunile anii ploaia aceasta
vine și pleacă întotdeauna
în cerul mohorât istovit

de la o vreme m-a secătuit
de frunza căzută din zenit,
Dintre puținele întrebări
fără răspuns care te țin
în viață pentru înstrăinare
Doamne știi în mine cum
răsare toamna care
credincioasă m-a slujit și
am urât-o ca pe-o arătare!




UMBRA CA O FIARÃ

umbra a ceea ce sunt și
niciodată umbra
a ceea ce am fost
cu speranțe malefice
te împânzește râde
la pieptul tău
cuibărită, Știu
–spuse el- tu nu
te sperii de umbre
de umbra a ceea
ce sunt de umbra
a ceea ce nu mai
sunt.O! dragostea
mea mitul meu
rușinea mea
de-a lungul anilor
cu sârg urzită

ești astăzi o apă
liniștită mâine
viespar în care
degetele ploii
au pătruns,
Spasmele gândului
te încălzesc, O!-
festinul! Implacabil
festinul nopții ce
coboară în roșii
dantele să
îți smulgă din
grumaz ghiarele
fiarei să te oprească
din plâns


EL
m-am cercetat vreme îndelungă
m-am răzgândit când și când
pentru el care mă iubește care
mă alungă deși îmi doarme
noaptea în gând am tot lăsat
fărâmă cu fărâmă din orgoliul
meu nemăsurat l-am pândit
îndeajuns l-am pândit el știa
într-atât s-a surpat am vrut
să cred că îmi este milă de el
m-am răzgândit când ți când
el pentru mine Cer el pentru
mine Pământ a tot vrut să fugă
să piardă iubirea mea ursuză
bolnavă am vrut să cred că
îmi este milă de el că anii
oricum s-au dus dragostea
mea i-a rămas totuși gravă

Inima mea nu mai este.
Defel.El mă iubește .El
mă alungă. Și nu mai
pot uita de el.




DUMINICÃ

eu pricina tristeșilor voastre mov
ce din greutate vai, nu și-a pierdut
vă dezlănțuiesc privirile vi le port
târâș – grăpiș după rătăcirea-mi
prin Þinut spre marea uimire
a lumii vă puteți bucura de cuvinte-
le mele cele mai strălucitoare eu
anonimul declinului vindecat
de o iubire a voastră eu încă
piatra râului uitat în soare

aș putea să vă sărut
umărul la plecare
cu șoapta inimii
mele neîncrezătoare



ELHAOS
(I)
parcă și acum îl văd – era
un cer de seară îi simțeam
respirația în obrazul meu
tâmpla îi pocnea în afară,
Era un vânt câlțos
zbătându-se în năvoade
mă cuprindea o nesfârșită
bucurie o nesfârșită durere
gândul și-l despărțea în silabe
mă clădea ca pe un sens
al său cu o mie de mâini
cu șapte inimi mă privea
apoi prin șapte oarbe
ferestre cu o mie de ochi
mă privea mă striga
pe o mie de nume,

Elhaos cer de seară
ploaie albă risipită
prin frunze ascuns
la chip rupt de viață
deșert unde cuvintele
nu au stăpân



ELHAOS
(II)
până mai ieri până
mai ieri am clădit
dragostea ta pentru mine,
Într-o deplină libertate
te prefăceai că accepți
într-o deplină rușine,
Lumea aceea multicoloră
se ruinează sub ochii mei
ea astăzi te împânzește
cineva îți aduce descântecul
îți cere umbra să îți vinzi,
Ia-o - îi spui! mocrila aceasta
înghițind imaginile de care
mi-am legat dorul pleșuv
încă mai stăruie

Lumea aceasta multicoloră
te năruie în timp ce tu
o venerzi și îi pretinzi



PIERDERE

câinele de zgură te-a uitat și-a întors
dinspre tine încet privirea și-a dat foc a ars
cu adevărat pentru tine abia azi începe
rătăcirea. Oh! Câinele el niciodată
câine câinele de zgură te pândea
dând din coadă în urmă-ți fericit
rânjetu-i firav te rotunjea când
se cuibărea în ochiul tău smerit
chipul său în chipul tău trecea
liniștea din zborul neîmblânzit
peste un cer uitat se prăbușea

câinele de zgură jeluia
la căpătâiul tău tu îi mângâiai
spinarea lungă el râdea în clocot
el se credea zeu astăzi
te-a pierdut tocmai astăzi
când i-ai spus pe nume
a uitat de pânda-i
a uitat de sine



IEȘIREA DIN MINÞI
(IX)

pântecul serilor te înghite nu
pot nu pot să îl mai opresc
pântecul acesta aș vrea să spun
că nu îl urăsc, Te bucuri nu
poți să nu te bucuri știind
că cineva te trădează dar
pragul meu te naște din nou

în casa aceasta te întorci împarți
cu mine jumătatea mea de vis
jumătatea mea de clipă, O ruină
este viața ta zgâlțâită de verbe
o ruină este viața ta ieșită din minți



RUGÃ FALSÃ

trebuie să aflați cât nu e prea târziu
că nu am obiceiul să iubesc oamenii
că nu îmi este deloc ușor să mă recunosc,
Trăiesc între ziduri de verbe sun un om
fără căpătâi îmi caut în cuvinte adăpost

trebuie să aflați totuși că mă ascund
într-o existență stacojie în preajma
lucrurilor care nu vă plac și care
sunt aidoma mie

Zugrăvite nezugrăvite
imaginile mele despre
voi cei dinlăuntrul
meu sunt Doamne
iatrtă-mă tăgăduite

Socotesc adeseori să termin
cu descumpănirea or tresar
ca din somn, Golită de milă
lovită de vis unită cu firea
o clipă mai târziu vă aud
cum stârniți focul zdrențelor
în care sălășuiesc

o clipă mai târzium -trebuie
să știți că mă răzvrătesc



PROCES
(II)

viața ta este legată de o făptură
fugară alcătuită pe îndelete
în roșii oglinzi (Trupul tău
amirosind a căldură înșeală
păru-i amirosind a frunze
de toamnă ucide) de obrazul
ei despodobit în zbuciumul
aspru încă depinzi îți mai dă
străluciri cu cristale de rouă și
venin te hrănește apoi te îngroapă
într-însa din vreme în vreme
în ascuns te răstălmăcește




SÂNGE

trebuie să aflați cât nu e prea târziu
că cerul are țărm și marea plânge
în trestii visul devine Rai visul devine
Iad când pentru cei pe care îi iubești
bat înlăuntrul tău mii de clopote și
mii de flăcări ard trebuie trebuie
să știți cât nu este prea târziu că
viața mea este Iadul vostru Raiul
meu este viața voastră numai așa
Cerul cu țărm și marea cu trestii
Îmi rămân îmi rămân în fereastră

trebuie să plângeți
uneori de la miezul
nopții până în zori
trebuie
să mă suportați
așa cum sunt și
mai ales cum nu
sunt trebuie să
învăț să mă învățați
pe dinafară astfel
veți fi foarte triști
și o să vă doară

miezul lucrurilor când îl află omul
plânge se umple de răni cerul cu țărm
marea cu trestii sunt numai sânge



RUȘINEA

ne împânzește rușinea vă jur ca o molimă
rușinea nu știu dacă mi-aș duce la tâmplă
pistolul nu știu dacă aș strivi pe cineva
în picioare, Ne împânzește rușinea cel
pe care îl iubești toată viața – e limpede-
nici urmă din el nu rămâne pe când
dincolo de zid un străin în zile și nopți
așteaptă bucurii îâi aduce te învață
să treci peste viațăși moarte tu nu
îl vezi tu nu îl auzi, Cel pe care îl iubești
toată viața te uită păstrându-te lângă el,

Mă împânzește rușinea vă jur ca o molimă
rușinea nu știu dacă din viață rămâne tot
ce e bun nu știu dacă din viață rămâne tot
ce e rău ghemuit în propriile tale sensuri
trebuie să te privești mereu cu aceiași ochi
să ocolești mizeria ghiftuită de cuvinte
să ocolești umbra care te face de râs
când numai o parte din tine nu o știi
pe de rost trebuie să te împânzească rușinea




C.val.T.I.se achită Uniunii Scriitorilor, cont 45106262 BCR+SMB


Editura HELICON
ISBN 973-574-347-7

Bun de tipar:19.05.1997
Apărut : 1997
Coli tipar: 1,50

Culegere și paginare computerizate

Tiparul executat la
S.C. „ Helicon” Banat S:A
1900 Timișoara, Calea Aradului 1
Tel.056-14 27 35, 14 27 72, 12 23 29
Telefax:056-19 03 29
sub comanda nr.365