ÎNTÂMPINARE


O poetă surprinzător de matură este VIORICA UNGUREANU BERTEA, a cărei scriitură dovedește deopotrivă un puternic talent nativ și o inițiere completă în secretele poeziei moderne.
Un poem ca “ Rămâi seara în genunchi ” este antologic și, dacă poate va ști să-și alieze o carieră literară pe măsura talentului ei indiscutabil, vom avea în curând în VIORICA UNGUREANU BERTEA o poetă română de primă mărime.

CEZAR IVÃNESCU


August 1994

*****************

VIORICA UNGUREANU- BERTEA


AȘTEPTÃRI TULBURATE

1.
mama tăcea pe fruntea ei broboane de aur deslușeam
eu i-aș fi cuprins mâinile umerii aduși eu îmi tăiam
degetele și păsărilor ce în ochiul mamei cuib
și-ai făcut drept hrană le aruncam

mama tăcea își întorcea în răstimpuri privirea
noaptea cu taine și griji tâmpla îi izbea
pe obrazul ei degetele mele desenau plecări
îndoielnice ( o inimă neîncrezătoare
o casă pustie cu șarpe năuc) foșnind în Þinut
cute adânci desenau și eu le numeam râuri
de codru și începea pustiul pe pământ

2.
dincolo de zări tatăl meu ducea pe brațe luna
o hărțuia aprindea tot cerul
a prevestire gura pământului aprindea
(ce miros de scrum în cuvintele încoronate cu ierbi
ce clocot de vreascuri de stele
zdrobite sub copite de cerbi)

3.
prin pânze de liniști cu păienjeni sfioși
azi îi privesc până dincolo de Lume
mama este chiar Zeița Nansun
este clipa imensă ce nu poartă nume
ea știe că bărbatul ei a zidit fântâni
în adânc de pământuri gândurile și-a zidit


în vatra unor nopți surpate în așteptare
îndelung privirile și-a dospit
(trecători beau apă din gândurile tatălui meu
cu care el mâhnirea și-a ucis
umbra peste care se născuse zeu)
în aspră muțenie s-a zidit pe sine

4.
eu port straie de frunze ornice de piatră
vestesc trecerea mea către lume
îl știu cum pe cer în fiecare seară sădește o pădure
(încât a acoperit zările dinspre apus)
lui nu îi pasă că în casa pustie s-a întors cineva
el nu aude pasul întors - pasul dus

s-a împuținat la trup tata
(demult îl pândeam prin ochiul ferestrei) ninsori purpurii cădeau pe chipul său făcându-i-l sfânt

5.
mama îmi rostește numele
sub boltă de păduri, Acasă
peste așteptări înflorește regina-nopții
să nu o atingi mamă îți va lipi buzele
îți va face clipa amară mireasma-i nesățioasă

6.
Orașul este un câine imens încolăcit
în jurul unor imense pietre
pe care semnul lui Tartar le-a sluțit
(de ce la auzul unor țipete de păsări
târându-se într-un zbor firav
străinul își retează degetele
își spulberă sufletul visul gângav)
orașul are străzi foarte lungi încâlcite
are străzi pustii de la o vreme
(în timpanele amuțite în răstimpuri
svâcnesc glasuri siteave de sirene)

orașul este când și când invadat
de mii de fantoșe subțiri-incolore
:anapoda grăbite străbat același drum
respiră prin aceiași plămâni
se trezesc adorm la aceleași ore

7.
Lasă omule lasă și tu –pâlpâie în odaia transparentă
un glas de femeie- mlaștina asta în care este greu să fii tu însuți ne va lumina viața ce ne-a rămas )glasul mamei se înalță peste lucruri în înoptate curcubee!!!)



FUGI DIN MULÞIME

mă lăsase singură sub liniști de spaimă
(în toiul nopților rătăceam
prin imagini surpate din cerul prădat), I-ați symphonia și fugi în acea parte a lumii unde paradoxul
devastează încrederea ochiului desparte umbra
de chipul sub care cineva îți va spune rămâi

în răstimpuri îl auzeam strecurându-se
printre lucruri dându-le mii de sensuri,
!Ia-ți symphonia și fugi în mulțime!



ÎMPOTRIVÃ-ÞI

I.
m-au strigat pe un nume la care nimeni nu
se încumeta să răspundă m-au strigat
dansând pe podele de jar m-au închis în nor
de smerenii mi-au redat apoi libertatea fără de șansă
în răstimpuri îmi șopteau numele adevărat
fără să se teamă în numele morții fără să
înțeleagă cum mii de celule invocau urletul
ultim urletul definitv urletul vieții fără căpătâi

II.
a venit atunci la mine pe furiș Domnul meu
l-am poftit să își lovească genunchii de piatra
pragului l-am așezat in lumina ferestrei i-am spus
privește sărmanule strada plină de șerpi și câini vagabonzi stai până se face noapte târziu rămâi toată viața ascultă muzica ce curge spre cer deșiră-ți
durerea dacă există ai dreptul să îți ascult
prefăcuta tristețe cum se destramă sugrumându-mă sugrumându-te, Urăsc materia vie încerca să îmi spună. Atunci sângele meu se preschimbă în nesecate fântâni hrănind bietele vietăți tălmăcite în ascuns
(,!Privește sărmanule în ochiul meu robit de o dragoste neagră) el rămânea în cele din urmă tăcut


III.
i-am înjunghiat așteptarea lacrima
i-am băut m-am confesat am spart
zidurile clepsidra crusta orgoliilor
sale fără de țărmuri mii de icoane false
i-am arătat și el a început
să se teamă Doamne clipele sale întunecau
odaia, Narațiile pereților păcătoși!


IV.
ei bateau cuie în tâmpla mea: totul este limitat
vream să le spun ei băteau cuie și parcă
nu doreau să mai plece, vârtej de frunze! Pâclă
verzuie voci îngenunchiate trezite la viață
în virtutea împotriva aidoma confuziei, Trăiască
umbra și colbul Trăiască lenea și ura și semnul
degetului arătător Trăiască șerpii și câinii
vagabonzi potăile vieții Trăiască spaima și frica
mă trezeam bâiguind LOR fie-le Doamne somnul
liniștit pentru ziua de mâine

V.
Domnul meu adormea lângă umărul meu
granița mea iluzoria mea definiție sprijinit
în fața migrației subțiri a cuvintelor mele orizontale, Deșiră-ți partea ta de durere dreptul
tău la clătinare dreptul tău la bucurie, cel care minte a devenit mai prețios decât cel care vrea să știe spunea îl mângâiam cu nespusă răbdare el mereu altul se bucura cu nespusă gravitate, Metamorfoza aceasta mă scoate la răscruce șovăia bocetul său mă ridica fățiș împotrivă-i




TRISTE ÎMPÃRÃÞII DE LUMINÃ

trăiam în hățișuri de purpură fiecare
clipă o închinam celui devorat de uimire,
asuprit de ura decenței strălucitoare –

țărm fără nume val ce te înșeală te înghite
te poartă în ținuturi unde văpaia indiferenței
ucide îl regăseam în răstimpuri pe o stradă
cu nume ilustru culegea umbre melancholii
gândeam că îmi caută rugul că totuși

cineva l-ar putea îndemna să uite visul arderii
mele visul hăituit de contraste mi-ar fi putu porunci
să încetez jocul de-a clipa închisă în grădini
de miosötis să mă pierd în vârtejul celor de pe urmă
înțelesuri celor de pe urmă triste împărății de lumină



PLOAIE AMARÃ

am iubit toată viața puterea cuvântului doar
puterea cuvântului cu ea am cucerit imperii
de neliniști pe care le-am ascuns le-am dăruit
statuii de bronz din colțul odăii am iubit
toată viața câinele alb cu ochi de opal drept
hrană i-am dat negura pasărea fricii și câinele alb
a tot râs a tot tăcut el știa ce uriaș este prețul
tăcerii ce simplu se întunecă în Þinutul
uimirii ce înseamnă să nu pui întrebări

câinele alb creierii și-a zdrobit de zidul
dintre mine și lume sub o ploaie amară


Bertea, 25 mai 1993



JUGUL TÃCERII

am crezut în tăcerea de aur am pândit-o în ascuas
am privit-o în ochi mult prea des astăzi nu
o mai știu pe de rost jugul ei l-am știut l-am ales
am crezut în tăcerea mai aspră ca visul mai rece
ca nopțile ce curg printre ziduri ochiul ei
m-a surprins peste ani m-a trădat

Ploiești, 22 mai 1993





CÃLCÂIUL


m-am înfricat mai întâi de toate m-am lăsat umilită
am tradus zuciumul neauzt nevăzut apoi m-am lăsat
umilită, Călcâiul șiut mă apăsa pe creștet, Minune
a clipei imense -strigam- minune a vieții Cine
a inventat apăsarea cine a inventat Creatorul
de Genii –pretinsul ani în șir a plouat alb –dinspre vis da tocmai dinspre vis!!!- a plouat alb peste viață
peste clipa în care Călcâiul l-am tot mângâiat
cu aceeași asprime, Tu știi doar că mă poți ucide –
îi spuneam aproape râzând- în această bogată lumină

Prea multă liniște- striga cel care
îmi punea Călcâiul pe gură


Ploiești, 20 octombrie 1993




VISUL

braț pentru braț cuvânt pentru cuvânt fobie zâmbet
circumstant visul dintre visuri întotdeauna încă nebăut ceaiul dimineților întotdeauna amar nimic
nu te aduce în stare să accepți libertatea nimic
nu îți ia din speranța de a trece dincolo
de țărm dincolo de ape unde să poți

aculta vuietul aspru al vieții

reprobatoare imagini se nasc continuu
sub ochii tăi sătui de atâtea înțelesuri
de răceala pietrei de înaltul firesc
al zidului de liniștea odăilor goale
cineva uită

întotdeauna cineva uită
cineva vine și pleacă
braț lângă braț cuvânt
lângă cuvânt visul

dintre visuri nebăut întotdeauna


Ploiești, 11 noiembrie 1993




OBRAZ

obrazul pălmuit cu atâtea nopți obrazul
sărutat cu atâta vină l-am lepădat în palma
lui de aur, Cu tine du-l i-am spus Cu tine du-l
până la moarte eu l-am purtat atâta vreme cât

în râpe albe am să-l arunc zicea
o viață mai amară decât viața ai dobândit
cu truda ochiului încarcerat și-a mâinii slute

în locul tău altcineva n-a încăput până târziu
în tâmpla ta altcineva n-a stăruit până în zori
ploile verzi nu au cules din veștile trădate lent
decât obrazul izabel –mască ascunsă printre umbre

cu tine du-l până-n Cetatea Rușinii și dă-i viață


Ploiești, mai 1992



RUG

el umblă desculț prin odăile tale nu poți crede
că se apropie de fiece lucru și pe tine te vede
nu poți crede doamne că el numai pe tine cu ochii
întredeschiși în preagreaua lumină de care ești
robit te vede (plânge în hohote sau râde ca un
blestem sfărâmat în ascuns îl știu eu) –piatră
arsă de soarele împuținat egoist

el dă foc micilor tale palate se ascunde apoi
tocmai în inima ta, Cine ești clipă de clipă
te întreb Cine ești – îl atingi în răstimpuri și nu
poți crede că el îți este în preajmă Cine ești cum
te ridici în afara lumii pe care o negi și în care
nu-i loc de răgaz de odihnă de foame și sete

el nu vrea să îți vorbească or noaptea târziu
dincolo de somn și dincolo de imense-
le podele de fum în vârful picioarelor te strecori
tocmai în inima lui și Doamne ce îți este dat să auzi
murmur pierdut foșnet abject, Părăsește-mă părăsește-te astfel vei avea măreția de a crede în mine

spune el omenește ție îți sunt părinte fiul
din scutece Rugul




DESLUȘIRE

un străin se cuibărește în noi în fiecare
pe ascuns, Să ne refuzăm pe noi înșine
să ne târâm de-adevăratelea să ne căim
după focul zdrențelor să ne zdrobim capul
de pereții încăperii străvezii. Suntem
improvizați covenție și rușine!!!- mlaștină
deocamdată fantoșe ici colo (o pipă arzând
singură pe masa din colț departe pe străzi
mii de chipuri ale aceluiași chip) un străin
se apropie se cuibărește în noi

să ne deslușească


Ploiești, 4 august 1990




AȘTEPTÂND PE ALTCINEVA

întotdeauna aștepta pe altcineva cu graba
învinsului-neînvinsului gloria definită
abstract se strecura într-însul îl tulbura
îl spulbera târziu între pământuri și cer
întotdeauna el se uimea de noul său chip
se întorcea ades mă îndura privea tăcea
îndelung cuprins de o spaimă antică

întotdeauna aștepta pe altcineva



Ploiești, azi





AȘTEPTAREA DREPT SCUT

către zori din singurătatea ta mă auzi
sorbind că ea nu îmi mai este de ajuns
mă prefac sub tâmplă o liniște stacojie
îți aștern viața cerșetorului adormit
pe o stradă cu nume de zei ținutul
robit în care până și frunzele au uitat
să mai cadă, Îți poruncesc să umbli
desculă prin râsetul lor nisipos cerul
fânâna Ochiul lui Dumnezeu te-au tot
plâns în tine au strălucit rușinea
iubirea și frica deopotrivă scuipând
fața lumii mânjită de împăcare curândă
(arbori se izbeau de o ploaie amară
neguri se surpau într-un vis amăgit)

astfel a apărut în viața ta scârba
iertarea vegherii focul zdrențelor
nemiloasă așteptarea

îți vor rămâne drept scut




SINGURA CASÃ PUSTIE ÎN ORAȘ

astăzi plouă este o liniște
absurdă în lucruri altădată
ar fi scheunat în oasele mele
un câine acum imaginea lui
se rostogolește într-un colț
de odaie, Intră Domnule Câine
să ascultăm ornicele de piatră
între patru pereți ucigași

trebuie să fii tare fericit
casa aceasta este singura
casă pustie în oraș



NEOBIȘNUIT CARNAVAL

alunecă prin spatele umbrei tale infatuat
străinul ploi nevăzute în nevăzute trupuri sfârșesc!!!

îi ești călăuză prin seri
zdrențuite într-o lume ciobită
ca o gură de șarpe se deschide
amurgul înghițindu-l pentru totdeauna
pierzându-l) bolțile vieții îți strigă
în surpare Mai știi care este oglinda
ta oglinda lui oglinda lumii

!!! destine confundate într-un neobițnuit Carnaval




MLAȘTINÃ DE PURPURÃ

în toate nopțile acestor ani am stat
la pândă cărări sălbatice cu râsetul
lor îmi asurzeau rătăcirea

am ucis liniștea am aruncat năvodul
în ochiul drumețului grăbit, În peștera
aceasta doar tu nu vei mai putea trăi
spunea călătorul fugind mai departe ploi
incerte îmi spulberau haosul trudit descoperind
semne cândva ucise de chiar țipătul vieții

un veșnic amurg o veșnică plecare, Marea mea
dragoste toată viața confundată cu marea mea ură
răbdătoare ciobită vei putea străbate hățișul luminii?

umbra mea îmbrăca un trup smuls din oglinzi
dispărea pentru o vreme lăsându-mi visuri de argint
se întorcea când și când, Rămâi în mlaștina aceasta
de purpură în care nu mai știi să poți fii tu însăți

Ploiești 22 mai 1992






GÂNDUL CER DE HÂRTOAPÃ
(sinea sinele și eul)

câinii de zgură pe urmele tale scânceau
te mistuiai amarnic în ploi (îți duceai
pe umeri istovit cerul împroșcat cu noroi!)
tăcerea țesea în fereastră pânze de păianjen
singur te afundai în durerea unor cuvinte eu
într-o liniște fără de margini mă abăteam și
erai risipit în mâhniri sinea mea sinele meu

șerpi de smoală în urcuș se târau pe un zid

îi priveam
îi știam eu
îi ascultam și parcă
te auzeam, E gândul
Doamnă perfid!!!

ploua cu zgomot de chei aruncate in apă
iti duceai pe umeri drumul stâncos înserat
prefacut gândul ca o hârtoapă se adâncea
în carnea ta înverșunat





RÃMÂI SEARA ÎN GENUNCHI

cineva tot timpul îți ia din uimire salvând
jocul molatic al mâinilor care îți vorbesc
pe îndelete sub sindrofia fumului de țigară
în seara ce acoperă urletul incontinuu din tâmpla
ta din sufletul tău –oraș ruinat cu gări ticsite
de crepusculi căpătâiul, Roagă-te să ai o umbră
a ta care să poarte numele tău

să ai o umbră a ta care să te apere de țipătul
vieții să nu aștepte la uși transparente închise
să nu muște din carnea ta pe care să o iubești
ca pe propria ta Mamă să ai o umbră a ta
care să se sfiască de păcatele tale, !!!Rămâi seara
în genunchi și ascultă durerea cum se scurge pe ziduri




ULTIMUL TÃU ROL

ai putea ucide umbra care îți râde în față, Iahve
îi spui. și te oprești. plecându-ți capul râzi taci
pășești auzi totul, Ne cunoaștem pare să îți spună
Ne cunoaștem îi spui irepetabilă singurătatea
ta m-a născut absența ta mă ucide în somn

Iahve!, o strigi ea se ridică te rostogolește
peste lumina unui ochi de fereastră. Hățișuri
dimineți friguroase totul este atât de fals
cobori din tine abătut: Ultimul tău rol!!!

Ploiești, 19 iulie 1991




CHIP DE FEMEIE

Alteori aproape de tâmplă
O respirație caldă mai simți
Nici licărul ochiului nici
Sufletul dezgolit fără cheie

Te risipești

or nu poți să mai uiți că
singurătatea are chip de femeie




TRECEREA ÎN CHIP (I)

în zilele de senină singurătate în cuvinte-
le voastre mă îmbrac rătăcesc așa
pe străzile unei neștiute sărbători

dau binețe ochilor cameleonici câinilor
de zgură păsările ciobite lucrurile înfricate
de necuviința chipului meu născocit
se ascund în nefirești culori

în zilele de senină singurătate


Ploiești, ianuarie 1990




TRECEREA ÎN CHIP (II)

îți vor acoperi privirea când tu
vei trece în chipul meu nimeni să nu
te recunoască spuse cel care îmi pândește
mișcările ecoul naște păsări de pradă
îți sfârtecă fața mâinile creștetul

e visul îi spun e visul a rămas în oglinzi
spânzurat orbindu-mă e visul

oameni singuri îmi zice oameni singuri
pe care adeseori cu nepăsare
în urmă-ți i-ai lăsat oameni
cu mii de fețe fiecare
păsările acestea cărora
drept hrană le-ai dat clipele tale

sensul cuvâtului trădat






TRECEREA ÎN CHIP (III)

a trecut în chipul meu de piatră strada
pustie fantoșele-i cu ochi de mătase
privirea învinsă a celui singur
atingerea pleoapei ierboase, nu
mă mai recunsosc nu te mai recunoști
în întinderea de neliniști umbroasă

sunt aidoma ochiului de fereastră de Acasă

dintre imaginile vegheate cu propriile-mi
degete alungate din vis cineva mă numește
ca pe o întrebare fără stâmpăr, Ești șipotul
-îmi spune- din abis în tăceri mă închid

sensul clipei să pot să-l răscumpăr


Ploiești, martie 1992



PE JUMÃTATE TU ÎNSUÞI

aveai iernile tale fântâni cu jugaștri
hățișuri rogvaiv în care puteai să ucizi
spaima păienjenișul ceasornicelor
în care îți rătăceai așteptarea cântecul
ploii pe streșini țipătul ierbii în inima
ta se stingea aveai odaia ta în care puteai
să te bucuri în care puteai să renunți
în care erai jumătate om jumătate
piatră de râu mâinile tale atârnau
pe marginea patului trupul tău atârna
în oglinzile reci ale lumii hrănind
fără noimă vietăți pripășite alteori

urcai către lună și soare puteai să râzi
jumătate om jumătate praf și pulbere

abia pe jumătate tu însuți




INIMA MEA SÃ NU O IERTAÞI

de aici dintre îndurări-neîndurări peste umărul
foarte înalt vă privește ființa mea dintre arborii
sfinți dintre –fără greș- trădările firii dintre
miile de legi interioare miile de legi interzise, O!
urmă de lumină fericire fără țărm dogită șarpe
transparent zid către golurile lumii urcând sărmană
viață ce ne cuprinde pe fiecare în parte ce nu
ne iartă pentru nimic în lume complice
la oprobii rug aprins –imagini ciobite
trăirile noastre întoarse din drum

inima mea pământ reavăn frunză plutind cosmic
nedumerire încântare grea îndurare de voi
trasă la sorți trasă pe sfoară inimă prefăcută
bolnavă de lumi ireale ucigașă în fond țărm de visuri
tremurând precum mâinile cerșetorului din colțul
bisericii albe din piatră de stâncă ninsoare
de-o clipă, Inima mea să nu o iertați să nu o iertați






EU SÃ GREȘESC ȘTIU CEL MAI BINE

1.
teascul amărăciunii seri chircite reflexul tăcerii
schivnicia nerecunsocută iar tu privești în gol și
dacă abia mai simți o urmă de lumină căzând
pe fața mea pieziș ai putea crede ai putea uita
că eu să greșesc știu cel mai bine

2.
dincolo de trup
o magherniță roșie
sfori de fildeș
pripoare vietăți
cărora abia le poți
da un nume
oameni impuși
oameni experimentați
păpuși de pluș!!!

existență bâiguită sâsâitul unui claun peste
toate acestea, ce amar gust are libertatea

3.
un câine învârtindu-te în jurul cozii te uimește
liniștea ce zace în tine legată în lanțul de argint
al stângăciei te îndeamnă să te uiți pe tine

4.
tu îți plimbi prefăcut mâinile peste umerii mei tu
mă ierți eu să greșesc știu cel mai bine





ÞI S-A IERTAT TOTUL

! ți s-a iertat totul de la patima izvorâtă
din ruinele serii pacea zăvorului tras
ceasornicul cu înmiite glasuri izabelul obrazului
chaosul tâmplei până la râul luminii albia fiorului
subțiat Corint despletit în valul furiei schisma
otrăvii și-a mierii, În fiece zi tu alegi ascunzișuri
prădate descântece oarbe frânturi de imagini
sperate zvântate la jarul munciunii agoniile
vinei firul mocnirii sabia ochiului întredeschis

totul pe îndelete ți s-a iertat de la câinele
ce seamănă pe zi ce trece tot mai mult cu stăpânul
său credincios șerpii lui Galilei fanatasmagoriile
tale absența marasmelor în fața pragului rece
până la blestemul din care te tragi mânia ce rupe
cuvinte înghite presimțirile tainița orgoliului
ticluită îți izbește bărbia cu șoapte greoaie







ÎNVAÞÃ-MÃ SÃ RÂD

într-o casă
imensă aștepți

în prima odaie lumina-i înaltă, E’naltă
lumina îți zici ca și cum ai vrea să afli
curând din gura lui adevărul el va trebui
să apară muritorii de rând vor cânta
pentru moarte el va trebui să apară

or despre clipa mai amară ca viața
îți va vorbi îndelung, Învață-mă să râd
de cei singuri îi spui și rămâi
așteptând într-o casă imensă




LUPTA CU RÂSETUL (I)


învață-mă să râd de clipa în care poți uita
totul de serile sinucigașe îngropate
în așternutul vieții pline de visuri și vise
reci de cei ce se târăsc în ochiul lumii învață-mă
să râd, O! clopotul din tâmplă! fântânile iernilor stacojii nămolul din care ne înfruptăm cine se închide
într-un om singur care fără tăgadă toată viața
și-a țesut liniștea în graiul unei lumi firești cine
urăște hățișul așteptărilor amalgamul iertărilor

învață-mă tâlcul luptei cu râsetul





LUPTA CU RÂSETUL (II)

în tine lumi zdrobite se închid întrebările veșnic
iureșul vieții imensa răceală obsesia pașilor subțiri
ce trec peste oglinzi dincolo glasuri mocnite
dincoace storul căzând fără să fie atins

un clocot de pietre în râu va pune capăt
zilelor tale totul se preschimbă sub mâneca însingurării gândului până și noaptea asta
de aur până și lupta cu râsetul





VIAÞÃ INTERZISÃ(I)

1.
ce te-ar mai putea interzice serile
chircite răceala odăii desprinzându-se
zgomotos alungându-te, Eu văd în tine
un reflex al tăcerii un gând risipit ca atunci
când prin păduri jilave ochiul meu
se prelungea nefiresc așteptându-te

2.
ți-ai mai putea plimba mâinile peste
umerii roși de ploi și priviri împietrite ai
mai putea îngădui lumina prelingându-se
lin pe obrazul leucemic clocotul morții care
scuipată în ochi mai înverșunat se arată

taina refuzată din care se înalță teascul fericirii,
Domane te-i uitat din greșeală pe tine altceva
născocind dulce paradigmă predestinare
schimonosită viață interzisă!!!

3.
orbul își înmoaie degetele în sângele tău
desenează pe ziduri lumina anevoios
paradox ucigaș el poartă straie lungi
de singurătate pleacă și vine din pustiu el
și-ar fi putut da foc Cinstea și Ruinea sunt
puse la același zid Mlastină e tot ce se arată

4.
O!sfântă monotonie căldură de amiezi praf
și pulbere fior de amărăciune viața aceasta în care

se trage cu tunul din toate colțurile lumii răgaz
sfâșiat liniște strigată hohot de râsete învinuire
zăbranic rămășaguri peste toate acestea am putea
tropăi am putea privi peste umăr

5.
viața aceasta cu surâs sardonic ne privește
peste umerii săi peste umerii noștri atinși
neatinși aduși peste ani, Viață de câine






VIAÞÃ INTERZISÃ(II)

ți-a rămas doar clipa mai grea decât umbra
degetului arătător decât rânjetul celui care în fond
mințindu-te se minte pe sine iubirea ascunsă ce învie
doar ochiul șubred, Tot mai rară este trecerea
către lume a celui singur și aspru ca vântul
de toamnă târzie obrazul lui răsună-n amiezi
dezmățat de la o vreme chircit doar vuiete
rămân în noaptea în care el vrea să se stingă
un râu de prăpăstii îți intră în tâmplă o fără
de margini dragoste demodată – beznă și tu
dansezi pe sfori de păianjen și el te uită
sub clipa mai grea decât umbra orbazului pustiit
mai grea decât mlaștina unei vieți interzise




ÎNHÃMAÞI LA NÃDEJDI

sub zidul acesta am cules ouă de păianjen
ni le-am prins pe trup armură și coroană
lumină și plânset iadul raiul vieții înfășurat
desfășurat clipe adeseori cuprinse de flăcări

întotdeauna liniștea se sinucidea la ceasul
înveșmântării de seară, Să ne alcătuim
o lume a noastră oarbă malefică sub zidul
acesta am putea străluci înhămați la nădejdi








FALSÃ EXPERIENÞÃ (I)

plouă ca iarna, Lungi îmi sunt clipele plouă
ca atunci când nu mai puteai uita cineva pe furiș
intra pe străzi fără nume în tihna clipelor tale, Nu
există nădejdi doar un fel de a te sprijini
pe așteptare tu rămâi astfel ticsit de muțenii

această îndelungă rușine îți iartă puterea
de a privi cu spaimă străinul cum puterea
de a privi cu spaimă străinul îți iartă
această îndelungă rușine plouă ca iarna

vom învăța să fugim înainte de a învăța
să fim orbi vom învăța să ucidem clipele
totul este simplu ca într-o falsă experiență




FALSÃ EXPERIENÞÃ (II)

pune-i tu în locul mâinilor aripi de pradă
bucură-te că în obraz nu îți rămâne o umbră
că nu există cineva care să se poată mira
privește-l apoi prin oarbe ferestre ascultă-l
cum invocă sborul cum șchiopătează

dragostea ta câine dresat
răscolind printre legi-
le interioare sub agonia
sacrificiului de a nu înțelege
nimic nemaiputând să te cerșească
printre frânturi de silabe
acestei vieți acestei false experiențe





NIMENI ÎN CELE DIN URMÃ NU ÎÞI ACOPERÃ FAÞA

în această noapte de piatră definită
abstract un străin îmi arată fereastra
de la capătul zilelor mi-ar putea
asculta tropotul inimii –din vecini-
pe podele dansând până târziu nimeni nu
te precede nimeni nu îți acoperă umerii
spaima intră în viața ta blestemând
mângâiere bâiguială este înlăuntrul ființei tale

ploile așteaptă nu mai știu și nu mai știe
cine pe cine așteaptă cine pe cine trădează
străzile plutesc în eter cartiere necunoscute
ard dureros sub pașii cerșetorului fascinați
este tot ce poate defini fericirea

Ușa deschide-o să intre lumina dinstre Zenit inima
să o ia la goană pe scările vechi rostogolindu-se
surd să fii singur în fond să fii singur
este unica necruțare când noaptea este
și ea pe sfârșite,O! nimeni
nu îți acoperă fața!



DESPUIAÞI FIRESCUL

de păsări putrezind în văzduhuri mă tem
cel mai mult astăzi când tu pleci și când
din brațele mele neputincioase se înfruptă
priviri false încercănate astăzi când străzile
se surpă în cântecul muților surzilor

de genunchii unui străin zdrobiți de piatra
pragului meu mătem cel mai mult crește
în mine amiaza cu răcori de iederă pripășită

ar putea striga cineva uneori, Despuiați
firescul de el mă tem cel mai mult






PROCESUL GENIILOR

căci eu îngenunchiată aici când rătăcit printre zei
te știam învățam în fond să urăsc posibilele
întrebări imposibile astăzi plâng și adun
nesperatele ursuze răspunsuri: ochiul ferestrei
din visele tale în visurile mele se închide și strig

îngenunchiată aici când rătăcit printre zei
te mai știu și învăț să greșesc (ce fericire buimacă
ce vuiet când tu ai putea fi aici ai putea asculta
durerea pripășită cum șerpuiește pe pleoape-
le mele cum norii se abat sub ungherele clipei)

te știu eu, Domnule, tragi storul și plângi
ca bătrânii răpuși de orgolii înconjurat de
măștile casei tale legate la gură legate la ochi
te știu eu tragi storurile și ai vrea să uiți totul

aici posibilele întrebări imposibile putrezesc
în eter neîntinate dincolo de ele se pune la cale
procesul geniilor, Te învârți între ziduri de ceară
- îmi spui uimirii îi rupi din uimire pe când




POESIA VA RÃSCOLI PÃMÂNTUL

(Închinare I)

dacă la noapte cineva pe un cer
încremenit în liniști de purpură
va sădi curcubee dacă ucigașul
îți va înnumăra clipele la ceasul
primilor zori Poesia te va culege
din cenușă de frunze, O! Triumf
al pedepsei lăuntrice iertare
a durerii fugă de sine -Poesia
va robi clipa vehemența iubirii
fărâma de viață ce ți-a mai rămas
va răscoli pământul apele cerul





TURNURI DE FUM

(Închinare II)

ce ușurare să fii o ființă ghemuită deasupra
vieții părăsite arbore înlănțuit de iederi
ucigașe cumpătul negurii să îți biciuie ochiul
să îți macine fibrele, Urăște-ți simțurile cuib
de cuvinte sărace speranță zdrobită iubire furată

pe un cer despuiat de firesc strigătul mut va sădi
curcubee umbra îți va fi aruncată în cenușă
de frunze în prăpăstii de purpură triumful pedepsei
iertarea durerii fuga de întrebări vehemența mirarea
răscoli-vor pământul și cerul neîngenunchierea
minciuna orbirea spânzurate vor fi în turnuri de fum





SINGURÃTATEA

1.
ei știau că singurătatea este un câine în care
poți lovi cu piciorul în timp ce el te fixează
cu ochii goliți în timp ce gura ta în loc să latre
sângerează iar tu porți toată viața cu tine umbra
câinelui porți dragostea pentru umbra aceasta
un timp până uiți până ce scârba devine
așternutul vieții tale dar ce om mai este acela
Doamne care nu a învățat strigătul, Ei știau că
singurătatea este când acolo departe între străzi
niște arbori leagănă anevoioase umbre din care
poți smulge cu privirea când și când chipul
așteptat chipul cunoscut necunoscut întotdeauna
potrivnic îl înșfăci pentru tine îl păstrezi în ascuns
în marasme asta credeau ei că este singurătatea

2.
ei știau că singurătatea se vinde și se cumpără
oricum cu clopotul nopții care înghite străzile
trupul trădat totul or singurătatea a lehuzit
o vreme și-a arătat dinții liniștitor strălucitori
i-a privit în ochi a scuipat cenușă peste ei a plecat
s-a întors s-a tot întors (adeseori luând drumul
blestemului) i-a călcat în picioare le-a năucit
auzul și văzul puterea înșelării de sine a dat
foc orașelor or în vreme ce trupurile lor
se mistuiau în flăcări ei știau că singurătatea





ȘOAPTÃ MOCNITÃ


1.
străzi pustiite în amiază în tine
se închid șoapta copilului
desculț rătăcit obrazul îți întunecă
în tâmplele tale hămăie câinii
vagabondând prin oraș (prin ușa
odăii întredeschisă zei nevăzuți
cu propriile lor slute inimi aruncă)
umbrele lumii sunt înseși zidurile
orașului ce te înghite însăși
capcana păcătoasă în care
cineva tot timpul te minte

2.
un șobolan te privește prin podeaua ticsită
de ani, Spaima ta –spune el- se cheamă
fericire de-o clipă se cheamă tăcere aspră
ploaie pe creștet încremenire a nopților
de hotar răvășindu-ți memoria șoaptă mocnită





TREMURUL OBRAZULUI TÃU

vine cineva când și când se așează
pe piatra pragului tău vorbește îndelung
tace se năruie, Casa aceasta este
toată un murmur casa ta este toată
senină păienjeni sfioși îți țes așternutul

abur de spaimă nopți frânte în oglinzi
zvârcolire incertă odaia ta poruncă și mit
râzi cufundat într-un scrin de opal
cu migală te alcătuiești pentru fiece clipă

vine cineva te îmbracă în verde, Ceaiul
acesta amar să îl bem împreună
prefă-te că înadins strălucești durerea
este a ta blândă și neasemuită
ridicolă și minunată creangă de sânger
putrezind în eter durere scârbită

siluete se subțiază la furișarea
amurgului umbre firave plutesc
între tine și lume câinele cu priviri
luminoase paradoxuri confuzii
rușine înceată. Vine cineva dintr-o taină
și dă în vileag tremurul obrazului tău




SORBINDU-ÞI ILUZIA

m-au purtat prin orașe unde plânsetul era interzis

liniștea mea hrănea câini străvezii cu ochi
de opal șovăieli pluteau în eterul trădat
îndeajuns, Jocul acesta desțelenit opriți-l
striga Duhul Orașului încetul cu încetul
făptura aceasta chipul vostru a luat
v-a adăpostit întotdeauna ci duceți departe
în pustiuri nopțile sale spânzurate de bolți

liberatatea mea se desprindea de mine otravă
lucind într-o palmă răzleață rostindu-mă
neînțeles, Jumătate viață-jumătate moarte
întotdeauna nesfârșită negură gonită prin
ținuturi pustii bântuindu-mă sorbindu-ți iluzia





VIS CU PÃSÃRI UȘOARE

îți cere ochiul să îi fie oglindă, de un vis
cu păsări ușoare de un soare drămuit risipit
într-un cer al nimănui mă tem cel mai mult

un murmur abject bântuie lumea înfricată de măști-
le cu râvnă clăditede înseși mâinile ei, Ce vuiet
ce vuiet în inima ta pe jumătate aprinsă pe jumătate
stinsă de un vis cu păsări ușoare mă tem




HÃÞIȘUL

rămâi tu în carapacea ta bâiguiala ta, Bărbatul iubit
în fiece zi părăsea femeia iubită îndoiala zăbranicul
rămășagul făceau pe unul dintre ei ferecat în lumină
pe celălalt zăvorât în orgolii unul rămânea încremenit
într-un colț de cer celălalt era întotdeauna altcineva
altcinea clocotul vieții absurde stârnindu-le mâinile
mute înnecate în pulberea albă a râului care încă
mai curge printre cioturi de arbori ca o urmă de aripi

O!-existență frustă confuză și atât
de jinduită în fond vei putea privi
la nebunul orașului cum va da foc vieții
propriei vieți cufundându-se
în hățișul din care se trage






NOPÞI (I)

o! Nopțile tale frânte în țipete străvezii
nopțile infernul gărilor plutind peste lumea
alcătuită din paradoxuri chipuri șterse c
u lacrimi atârnând în bărbie, Obișnuiește-te
cu viața aceata ocolită de adevăr alcătuiește-ți decența de care te poți bucura

înlăuntrul tău în afara ta o lume de sluți de fonfi
de inepți o lume care aplaudă continuu ridicol
până și în nopțile tale cu fețe obliterate










NOPÞI (II)

pietre de moară îngenunchindu-ți
tristețea nopțile tale lungi ca visele
clovnului alb din deschizătura ferestrei
spre lume urmă de viață nopțile
tale ca umbra câinelui de pază

un cer alb în care aripi groase aduc spaima

oriunde în lume un ins abătut se afundă
în păienjenișul nopților sale am putea
inventa cântecul lui de plecare pereții lui
de pământ în surpare fântâna lui
cu cumpănă l-am putea inventa însuși
pe el în nopțile reci zidul peste sine
tragând zidul care desparte satul de lună

O!nopțile tale liniște subțire și murmur



NEGURI

într-o cuvenită liniște ei te așteaptă
în casa imensă tu vii îi privești
peste umăr pașii ți-i înnumeri

ei lovesc tâmpla ta aproape senină
tâmpla ta aproape murdară ai putea
fi haina lor de sărbătoare visul
răpus de lumina scursă în capcane
libertatea lor ireală ei tac ei râd
ei grăiesc omenește le cerni ziua
noaptea chaosul, Luați în schimb
viața mea definiție cu care oricine
își poate peria obrazul

ei plâng neputincioși în ascuns

în tine se surpă orașe de piatră ei
sunt Doamne gândul trădat fastul trecerii
apelor ce sapă în pustiuri departe ce sapă
în suflete freamătul tău cer plin cu păsări
pierdut fără îndoială în neguri



UMBRIRE

șoaptă firavă inima risipită pe străzi îngropate
în frunzele toamnei viață născută din visuri
dantelate alungată îngăduită de făpturi născocite
de cel care umbrirea și-a lepădat-o în străine hârtoape și prin nopți a pornit-o agale,Viață
târâtă prin colbul zilei fade împărtășită șovăielii fiecare dar fiecare are Cornwallul său orbit de sterpe mâini trecere spre absurd alcătuită din paradoxuri O! Rugă împotriva legilor lăuntrice. Ai putea avea patul tău de paie cu șoareci transparenți patul tău din marmură ai putea privi prin fereastra ascunsă perindarea gunoierilor zilelor mov nimeni nu se poate bucura de toate acestea nimeni nu poate scrijeli pereții goi cu privirea doar râsetul ca un fum învăluie Þinutul cârtițe albastre îți scurmă carnea îți ling mâna invocând neputința priviri leucemice
te ating și o liniște bolnavă searbădă
vremelnic cuibărită în obrazul tău


Iași, martie 1990



PIPÃ FUMEGÂNDÃ

mi-a privit îndelung mâinile cu o tânguire
ascunsă buimacă, Să fim singuri spunea
departe de zbaterea subțire a fantoșelor
renunțării și apoi mi-a dat foc
să pot să uit Mitul Râsetului alb
acest ultim five’o clock

seara se ghemuia în pipa fumegândă





DESPRE LOTUȘI

chipul mi-l roade cu șapte guri apoi mă privește
prin șapte oarbe ferestre de atunci ca pe o rugă
numele în gând i-l repet, Trece umbra mea
pe deasupra implorărilor tale desbrăcate scăldate
în ploi de aur înghițite în ruine -îmi spunea !Trece
umbra neștiutului călător vroaim sa îi spun o aud
cum strigă o aud ape amare se revarsă din visuri-
le tale fluturi de zgură plutesc în eter ochiul lumii
buimac se închide în ochiul tău stins, Despre lotuși
vorbește-mi despre lotuși îi spun el tace eu
îi înnumăr pașii el chipul mi-l roade cu șapte guri
pașii mi-i înnumără eu ca pe o rugă numele
în gând i-l repet mergem umăr la umăr prin hățișuri
soarele se cuibărește în noi vorbindu-ne despre lotuși

Ploiești 11 august 1992





CERȘETORII DE APÃ

iată sărutul în palma aspră a celui care a încercat
să îți risipească curajul de a te supune de a nu-ți
uita numele –otrava turnată de zeița însăși
în cupa de aramă iată-l pe cel care îți plânge
la căpătâi noapte de noapte, O mlaștină roșie ai
ales veșnic dinspre țărm vei asculta de acum

cântecul cerșetorilor de apă



Satu Mare, octombrie 1992





ELHAOS

toamna este pe ducă, Aprinde-mi brațele
la căpătâiul ei oprește sborul sălbăticit
aruncă văzduhul în fereastra mea amor
păcătos rege fiu al ierbilor –toamna este
pe ducă Elhaos nu mă mai iubești Chaque
chose a son temps aruncă văzduhul
în fereastra mea (casa bunicilor bântuită
de o lumină amară va adăposti sicriul
toamnei) chiar nu mă mai iubești


Moreni, 24 mai 1983






NUMELE TÃU DESPLETIT ÎN PENUMBRE

într-o lume de iubiri pământii
cu ziduri de iederă pripășită
și unghere în care până și
cherubii urăsc se însingurează
strigă înfundat tu ești exilatul
destinului tău strămutat
tălmăcit înadins înadins

mama ta desculță pășește
pe un pământ ars al nimănuia
Cine sunt acești zei care
se târăsc pe culoarele deșertăciunii
stârnind cuvinte ce au închis
într-însele clipă cu clipă povara
ta negura ochiului tău
din icoane coboară false
iertări tu privești fățiș liniștea
zdrobită și rece cum naște
fugari vinovați blestemând
numele tău despletit în penumbre




NELINIȘTE ÎNTOARSÃ ACASÃ

tropotul cerbilor îmi sfarmă liniștea în asfințit
un străin sluțește șoapta de singurătate
privind peste umăr Poemul ce a amuțit
în firele unui ochi de fereastră pe jumătate

neliniște întoarsă acasă peste pleoape-
le tale grei ciucuri de rouă au căzut
(ornicul nașterii tale în tâmple-mi răsună)

privește-mi mâinile în freamătul lor sunt
una aidoma unei cărări încâlcite
cealaltă aidoma razelor târzii de lună

eu mă ascund în sărbătorile serii nesfârșite
lacrima cerbilor cade pe umbre de cuțit

străinul cotrobăie prin lucrurile adormite
deslegând semnul ploilor semnul rodului
neobosit, Neliniște întoarsă din singurătate
ce umeri de mătase ți-ai clădit





SÃ MÃ NASCÃ

sgomotul surd din tavan miezul de noapte arată
se răscoală stăruie, Am privit-o îndelung pare
să spună am privit-o eu în ochi își lăsase
ghetele la ușă și-a scos mănușa roasă de ani
cu degetele ei aspre de mamă să mă mângâie
m-a primenit cu surâsul un foșnet în pieptul
ei auzeam dorea să râdă de mine or nu mai
avea puterea am ucis-o în ascuns? Am simțit-o
cum se apropie de mine să mă recunoască
mă iscodea din prea aspre unghere vrând

să mă nască din nou







TATÃL MEU

chipul tău îl recunosc doar în chipul
unui străin adormit pe lemnul fântânii
legănat sub vraja cumpenei de putregai
cu zidurile marilor orașe spunea tatăl meu

absența ta a răstignit copacii în amurguri
steaua trudită din ochiul de cer al ferestrei
robite de cântecul pașilor în plecare

au rămas nopțile spânzurate de crengi sfinte-
le sărbători ale vieții urzite în neîntoarceri
în care copacii pe urmele tale se vor depărta
fumegând cântecul morții nemaigăsindu-și sfârșitul







INIMA ABURIND CA PÃMÂNTUL

foșnetul mâinilor încâlcite în somn se desprinde
din cercul odăii închise în muțenii, Purpura zorilor
semnele unor cuvinte: strajă ascunsă. Femeia rupe
în bucăți pâinea aburind ca pământul

sub trecerea clipelor albe dincolo
de străzi trecători răvășiți aruncă
în zidul înalt cu inimile lor
-pietre diforme încât ploi orbitoare
pustiesc întregul Þinut

in cercul odăii zidite în muțenii femeia rupe
în bucăți pâinea aburind ca pământul


Târgu Mureș, iulie 1988





CETATEA ROBITÃ DE POESIE

în iarna amară am dat foc cetății și ne-am răspândit

de atunci am strâns la piept un petec de răspuns
boarea vântului scria pe fruntea noastră cu pulbere
sacră într-o veghe amnezică ce topea ura săracă
în fond doar străzile ucigașe înghițeau pașii
grei bântuiau râsete dezgropate de gând poruncind
în stânga și în dreapta, Uită cetatea răvășită de vise
uită pentru întotdeauna singurul ei supraviețuitor

uită cetatea robită de poesie



Ploiești, aprilie 1991






ASCUNDERE

ești clipa de răgaz prin degetele nopții umbra luminii
clinchetul apei în muguri pasărea din ornic răpusă
ești munte și clocot de zori trecătorule trecătorule
umbră arzând într-o altă umbră fadă confuză

când lumea a uitat din tine
cel mai umbros dintre semne
rămâi încrustat pe un zid
sub ochiul de șarpe al așteptării
îți urzești cu migală vieți nedemne
sub geana stacojie a stuporii

ești golul din tâmplă furtună dorită curcubeu
al serii pe streașina casei căzând
șoaptă topită liniștea odăii străluminând

ești ținut cercuit de iubire
în care mă ascund cu mâinile
prinse în căire




VIAÞÃ DE CÂINE (I)

1.
de la balconul dintre pământuri și cer tu umbli
cu capul în nori departe îi ești lumii părtașe
la închipuirile tale aștepți mereu un străin
dinspre Zenit dinspre Uruc dinspre Zări

O!respirare mlaștinoasă târâș-grăpiș în urcuș
furtună –tu viață îi spui- străinul vine nu vine
străinul (întreabă prin lume de tine) dintr-o
magherniță de inimă locul de unde privești
tu pământul și cerul viața pare viață de câine

2.
Trec domnii de ieri roșcovanii gălăgioșii DOMNII
odraslele infatuării absurzii inepții pironiți în cuvinte de soi trec pe străzile încăpătoare ale îndoielii (domnii clovni înșirați asemeni unor
piei de urși naivi și foarte cuminți ) în timp ce Profesorul filoshophează cu sine cu pasărea hulpavă
a cerului cu ruinele trupului său năpădit de verbine

3.
trece pe stradă urletul lumii dezbrăcat tu îl auzi
cum te sfâșie străinule suflet bolnav de confuzii nu te mai recunoști în bâiguiala aceasta ca un vârtej de simphonie și îți vine să râzi și râzi cu o foarte firească amărăciune este piezișă existența în fond este un demnon clopotul din tâmplă când parcă ești cu capul în nori cine iubește viața de-o clipă
noapte și zori doar noapte și zori
Domnii de ieri parcă râd parcă plâng
parcă te-ar risipi între cer și pământ

4.
de nu s-ar surpa Zidul dintre Umbrele serii
de nu s-ar surpa în ploaie pasărea hulpavă
alunagtă din Mitul Mângâierii
de nu s-ar mai auzi rupându-se în bucăți norii
rupându-se în bucăți inima din tine
de aici dintre pietre și arbori sluțiți
viața este viață de câine





VIAÞÃ DE CÂINE (II)

1.
îți definești straiul pâinea culoarea obrazului
străzile îți sunt așternutul pentru toamnele
lungi, Cum vei fi tu cel de acum fără de mine
într-o lume care crede că totul i se cuvine
fărâmițând șoaptele învăluite în zdrențe
albastre imaginea ascetului spânzurat
pe un perete alb sufletul împăcat cu urletul
celor din nămol înfruptați

ești liber să cânți noaptea pe străzi
cineva sădește lunură în mințile noastre

2.
știm undeva fiecare un colț de viață borurile
pălăriei gri ascunzând fața gri gura mohorâtă
ca pentru jale răgazul păienjenișul spaima
Cineva păzește zările respirația lumii înadins
sub zvârcoliri și rugăciuni pestrițe, Ascultă
valul străzii cum îi sfâșie carnea aruncă-i țărmul
ce îl fascinează iarna venetică în spații
goale pribegind uitându-te Doamne





RÃGAZ

în sfârși poți să crezi că ți-a fost hărăzit
să închini Corintului tău umbra ta care
te caută înnebunită prin odăi nesfârșite
te ține în viață cu spaima ta de râset cu tot
cu numele tău vâslind pe apele vieții și morții
spulberând răgazul în râpele nopților, Doamne
spui cu umbra aceasta într-o înghesuială
de chipuri vii nimic nu mai este de partea ta
lucrurile de care te bucuri te vor putea ucide



Iași, septembrie 1985




CEI CARE ÎÞI IAU TOTUL

m-au frunzărit până la sânge până la visuri și vise
m-au tulburat m-au zidit în retina lor m-au cântat
ca pe un dor m-au dus de mână m-au dus de nas

mi-au strigat numele în cor
m-au aplaudat îndelung
i-am știut toată viața

mi-au lăsat apoi libertatea fără de șansă
fără să vorbească despre aceasta mi-au lăsat
ornicul sabia gândul mi-au lăsat
averile lor minciuna rușinea și ura

încântarea avea să mă ucidă în fiecare zi încântarea
șoaptele domesticite în peștera vieții au pus ei
din mine deoparte răgazul muțeniei mi-au adus apoi
pe rând frunze de lotus oglinda zeiței Iuventas
mi-au spus că am leagăn că am mamă că port nume
m-au silit să uit clipa firească a morții m-au răpit
în nopțile cu ploi verzi și până în zori m-au uitat

ei cei care îți dau totul cei care îți iau totul



**********

ÎN LOC DE POSTFAÞÃ

VIORICA UNGUREANU BERTEA este cunoscută de mulți ani în presa literară românească. A câștigat numeroase premii literare , a realizat numeroase emisiuni de RADIO și TV.
VIORICA UNGUREANU BERTEA se află la primul său volum. Debutează târziu, la 33 de ani, la vârsta răstignirii lui HRISTOS.
A tipări un volum de versuri în zilele noastre este o aventură.
Cred în destinul său poetic și, despre acest volum de debut, “Cei care îți iau totul” semnat de VIORICA UNGUREANU BERTEA se va mai vorbi cu siguranță.
MIHAIL I.VLAD


************

Consilier editorial: MIHAIL I .VLAD
Grafica: MIRA DUMITRA IORDACHE
Volumul a fost tipărit la Tipografia Târgoviște
Sub Comanda nr.6107-1994

Colectia POESIS
ISBN 973 – 96765 – 5 – 3 PRET ........