Stau în noapte, neguratic, ascultându-mă prin vreme
Iar în suflet tremurarea așteptării-n scâncet geme,
Mă înalț, tăcut și singur, printre ore-ngemănate,
Nesperanța cu tristețea se iubesc în miez de noapte.
Din privirile-așteptânde, mângâind colile dalbe,
Vise moarte se încheagă-nchipuind gingașe salbe,
Luna se ascunde-n nouri și adastă să apară,
Eu te chem pe gând, în șoaptă, să-mi apari, a câta oară?
Iar descântul de chemare, oare am dreptul să-l rostui
Să o tulbur pe aceea de la drumu-i, de la rostu-i?
Numai valurile-albastre, lingătoare de nisipuri,
Te închipuie pe tine tot în fel și fel de chipuri.
Cu aripile deschise plaja oarbă ne așteaptă,
Noi ne luăm, fierbinți, de mijloc alergând pe-o rază dreaptă,
Când în unduiri de alge, când în clipot de pâraie,
Când în jocuri mii, de fluturi, când în umbra de odaie.
E atâta dor de tine, e atât de ce-ar fi dacă...
E-atâta nesăbuință, cum nu poate să nu placă.
Ce-ncărcați suntem de rouă, ce-nsolzați suntem de soare,
Ne hrănim din pâinea Circei și ne cufundăm în mare,
Respirarea mea se-mbină cu a ta, în jarul serii,
Suntem noi, singuri pe lume, îmbrăcați în miezul verii.
Vezi cărarea de pe ape care-n tremur roș aleargă?
Hai pe ea în zveltă fugă, urmele să ni se șteargă
Și de-om pierde cărăruia soarelui care apune
Să ne-așternem cu-altă fugă, pe cărarea dalbei lune,
Sau pe-o rază de luceafăr, călăuzitor pe noapte,
Să uităm, pe veci, de lume, de-nceputuri, de sfârșituri,
Să durăm pe plaj-altare, să-nchinăm Venerei rituri
Și pe treptele albinde, marmoratic, printre valuri,
Să te cuibărești la sânu-mi ca o apă între maluri
Iar eu să veghez, în tihnă, la somnirea-ți cea senină
Până ce amurgul nopții-n ceruri soarele anină
Și uscat de dor de tine, când iar zorii se întramă
Să-mi clătesc privirea arsă în privirea ta ce cheamă,
Dintre ape să te-nlănțui, să te-nec cu stropi de-albastru,
Să te nasc încă o dată din spuma de alabastru,
Să ne împletim în două fire de mătase, rare,
Unul alb și altul roșu ca un mărțișor de mare,
Atârnând de noi visarea clipei care nu se-ntoarce,
Să te-ndemn trăiește-ți clipa, sub privirea mândrei Parce
Și-nveliți în scoica-ntoarsă ca un turn ce-i fără capăt
Să-ncuiem întreaga lume sub o poartă sub greu lacăt
Și să ardem cheia lumii într-o scoică, după vânt,
Să rămânem noi, închișii, singuri pe acest pământ.

Ah visare, ah visare cum rămânem împreună
Cum mă-ndemni să cred c-aievea-i ce nu e decât minciună.
Unde ai văzut vreo dată o iubire împlinită,
O femeie să te-aștepte cu privirea pironită,
Penelopă din Itaca, destrămându-și țesătura?
Tu nu vezi cum ridu-ncinge și privirile, și gura?
Tu nu uiți că-i înșelare, că-i născută chiar de tine
Cea cărei iubirea-ți verde ai făcut-o să se-ncline?