Mă silesc cuvintele singure să le las să se rostească.
Îmi spun că nu au nevoie de limbă și de nimeni
Care altfel decât voiesc să le articuleze.

Le ascult, dar le stau în umbra primelor litere,
Să nu cumva fără minte să se rostogolească
În formule magice sau în blesteme.

Le privesc cum zburdă, cum se joacă, cum strigă...
Copii printre tobogane, balansoare și leagăne
În joacă căutând lumea să o înțeleagă.

Libertatea lor este vis de noapte ce se naște
Din divina clipă a creației universale
În lumină pentru prima rază de soare.