N-am să știu, de vreodată ai dat lacrimă... în gând-
la amintire din vremi, de altădată- nici când.
De-ai luat timp, să-ți revezi, început de copil
cu zulufii în vânt, stând desculț, c-un mobil
cu roți de lemn, luat cadou, de părinți... of, săraci;
ce-au lăsat de la ei, să-și ia grâne-n desagi...
Ce-ți privesc, cu mult drag, turuitu-ți din gură-
cum motorul- prin colbul, numit bătătură.
Își iau timp pentru tine- devenitul lor cult-
ca să-i bucuri de bine; cel pierdut, de demult.
Fericiți, ne avuții, de pe ulița în sat...
ce-au căsuță-n paiantă și servici pe la stat.

Film, apoi se derulă. Oh... la școală te duci,
îmbrăcat cu tot nou, și-n pantofi, nu papuci...
să fii în rând, cu ceilalți, tu, speranța de mâine;
să-i întreci, ce n-au fost, niciodată. Să ai pâine
ușoară, doar ție-ți, căci de ei, nu-s nevoi;
vor trăi doar din vis, până-n lumea de-apoi.
De al lor gând, să n-ai griji. Vor, să fii fericit,
sănătos, cu bani mulți și cu faimă... vestit.
Doar să uiți de- amintiri- că n-ai bani, ca să pierzi-
vorbe lor, să trimiți, sau să vii, ca să-i vezi !
Stau, în seară, întinși, pe sofa, făcut pat;
mobilă ce-ai trimis, din restantul schimbat...
Și cu lacrimi în ochi și sclipiri de visare,
se tot uită, la poze- de ești mic, sau ești mare-
în odaia, cu cruce și cu candelă, arzând...
și cu poza-ți icoană, în locul, de sfânt.

În cel timp, ce tu stai, și-n oraș de lumini,
La nou fiu, cu prieteni...paharul închini.
09.04.2010