Putem juca teatru, o viață
Fără de școală de-actorie ?
Suntem cu toți, artiști, paiață
Și rol jucăm, și datorie?

Avem fațete neștiute,
Purtăm, toți, măștile de bal ?
Doar îndrugăm, vrute, nevrute ?
Suntem, de-un simplu teatral ?!

Nu avem simțuri, de-altădată,
Nu suntem ”live”, ci doar ”play back”.
Trup de ”plastii”, față fardată...
Aprindem sentiment, ca bec...?

Ne mor artiștii adevărați,
De proști ce suntem, nu-i iubim.
Îi ignorăm. Doar de-s plecați
Îi plângem, dar și-atunci mințim !

O plâng acum, pe Mădălina...
Mi-a fost idol de tinerețe.
Îmi era auz, mi-era lumina,
Mă fermecase-n frumusețe.

Ah, ce-aș fi vrut, să-i fiu aproape,
N-aș fi lăsat-o ceas, minut,
I-aș fi sorbit, din glas, din șoapte
Orice respir, orice sărut !

Am mai pierdut, un suflet seamăn
Ce ne ținea locul la toți,
Să spună- ca un frate geamăn-
Ce nu putem, infami, netoți...

Am glasul ei- ce-aș vrea să am-
Între timpane, în infinit...
Plămânii îi simt timbru-i și-alean
De dragostea-i, ce n-a împlinit.

O plâng, mă plâng, că n-o mai am
Și nu mai vine să ne vadă.
Am foia-n lacrimi, glas nu am...
Te-ai dus, frumoasa mea, de dragă !!!
16.07.2010