Scumpului meu prieten Victor Stanciu


Și-am pornit în lumea largă
după Bine
călător, -
pe cărări necunoscute,
neumblate de picior.
Străbătui șesuri și văi,
dealuri ce se prelungesc în munți, -
ape mari, cu stânci în vaduri,
le trecui fără de punți.
Și la orizont, departe,
în agonia unui soare'n scăpătat,
un castel cu turnu'n nouri
m'atrăgea cu vagi ecouri.
Pașii, pân' atuncia domoliți,
mi-i grăbii cu nerăbdare
voind iute Viitorul mult visat,
să-l cuprind cu lăcomia
înttr-o lungă adorare.
Drumul, când păru că se sfârșește
mă trezii în fața
unui vechi mormânt barbar, -
și-un pietroi enorm,
scobit la mijloc,
arăta păgânu-altar.

Totu'n juru-mi era rece.
Mă 'nvăluia tăcerea grea.
Raza soarelui murise.
Întunericul cădea.