Stau lângă ligheanul cu rufe uscate și scriu
în casă e tăcere gabi doarme
soarele își face de cap pe pereți e-o dimineață
a tuturor posibilităților
de care vor profita frunzele copacilor și cheile din uși
și vrăbiile de pe pervazul ferestrelor

simt că trăiesc îmi culc capul pe rufele uscate
prosopul aspru îi spune ceva obrazului meu gol
și-un abur se interpune poate sângele meu visează
că aleargă pe străzile unor orașe
e-o convenție a spațiilor lipsite de viitor
pe care simt că o dinamitez în clipa asta
sunt un copil și alerg pe un deal
florile se uită după mine și norii regretă
că nu sunt una cu sângele meu
și-n vârful dealului culeg cu buzele direct de la sursă
dar acum s-a făcut întuneric în odaie
simt rufele de lângă mine cum se foiesc
ca persoanele necunoscute dintr-o sală
în care am intrat din greșeală dar știu că nu voi mai pleca
niciodată nicăieri în altă parte
de obrazul meu se freacă atâtea nopți că obrazul le și uită numărul
și cel care sunt se-ntreabă dacă obrazul lui nu minte
îmi vine să dau foc acestor rufe care stau lângă mine
ca lângă o piatră de mormânt.