Se clatină stelele
pe râuri,
ochii pamântului
mijiți la orizont
sapă prin ceață tunel.
Prin păduri limbi de foc
alungă vietățile,
mistuie întunericul.

În partea nevăzută a lunii
răvășiți
îngerii stau la coadă,
să-și primească aripile înapoi.
Dedesupt norii își fac de cap
acoperind casele oamenilor
cu potop după potop,
să-i îmblânzească
cu foamea de lumină.

Cu atâta amar în suflet
nenorocirea cade în genunchi
cu miros putred,
soarele aruncă raze piezișe
peste umerii încovoiați,
semn al căderii în hău.
În turnuri bat clopotele,
întreb:"Unde-i Dumnezeu?
nu-i mai simt adevărul".