agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-08-12 | | Înscris în bibliotecă de Yigru Zeltil
Adunam licurici
Iarba umedă surâdea Numai măgarul meu încerca să cânte M-am găsit ca pe un trifoi cu patru foi. Așadar nici o inimă pe aproape Tot ce era viu îmi făcea rău Să nu se clatine nici o frunză Să nu picure nici o stea. Don Quijote trăgea din lulea Rezemat în pavăza de lemn moțăia bunul Sancho Þărăncuțele atât de vesele Îl obosiseră în acea zi Fluera privighetoarea un cântec pe care nu-l știu poeții Ca un om care luptă cu somnul Încercam să nu mă las furat Sunt singur în iarbă, da, Și măgarul grădinarului ronțăie coceni pe întuneric Sunt singurul bolnav de aici Împărtășanie târzie Punea foc pe rănile ornamentale De ce să mai strig până în sat Gușterii îmi alunecă pe picioarele goale Și spinii măceșilor mi-au sfâșiat cămașa. De ce să cred că sunt deasupra lor Ca o picătură de untdelemn pe apă Lacrimile mele sunt prea copilărești *** Am fugit lângă un pustnic El nu avea să-mi dea nimic Morocănos mi-a spus să mă culc în podul colibei Acolo unde nici șoarecii nu au loc. Până la răsăritul soarelui Nu mai putea să mă găsească nimeni Veneam spre casă cu un sac de buruieni Cântând fals un cântec la modă *** Dimineața cocoșii m-au tras de urechi Dar și atunci m-a apucat noaptea Privind aripile Morilor cari măcinau vânt. 2 Orașele cad sub potopuri potopuri de foc de lăcuste de viață Singur ocolindu-le nu-mi ardeau hainele nici părul nu mi-era mâncat de lăcuste Vasul meu s-a spart de un val Ca un ou în care dormea un pui Eu eram puiul vasului spart și urlam agățându-mă de coamele valurilor nesigure Navă unsă cu duhul milelor moarte în urmă Ca un cap tânăr Ai început să te învârtești în jurul busolei rătăcite Râdea oceanul ca o scoică imensă deschisă Delfinii solemni nu pricepeau nimic Aplecându-te pe o coastă a pocnit răbdarea ta Zvârlindu-mă în apele reci luminate de infuzori Felinarul inimii mele nu răspândea lumina în jur Era ca un ochi orb luminos Care s-ar părea că vede prin orice Dar ochii orbi văd atât de bine nici un nebun n-ar putea să-i întreacă Ei văd că inima luminii e întunericul Și nici o claritate nu durează. Ce căutam eu în orașul acela Se clătina pământul cu mine Aerul era o apă prin care nu știam să înot Și indiferența oamenilor mai gravă decât tăcerea peștilor Plin de alge și cu hainele îmbibate de sare nopțile când priveam cerul împăienjenit de brize le par un vagabond beat făcându-mă că tot caut ceva Nu am timp să stau de vorbă cu nimeni nu știu nici acum dacă drumul care ducea acolo mi-a fugit de sub picioare sau eu l-am părăsit din cauza somnului Memoria plină de clișee suprapuse Numai distinge goliciunea copilăriei mele Atâtea vieți se strâng într-un mort Încât nici o frică nu le mai poate goni Cerul se scutura toamna Umplându-ne părul de fulgi Martor anotimpurilor care-l primenesc Plânge mereu cu aceiași ochi. 3 Triste peisagii străbătute de cețuri prin care doar unele păsări moi se sbenguiau îmbătate de urât vegetația uscată și rară Nu e timp de așteptat între zidurile acestei cetăți Cerul ca un înveliș de gutapercă ne împiedică suspinele până la Dumnezeu Nici zi, nici noapte acolo timpul aognizează palid timpul carnea incoloră a eternității Iubirea ca o iederă în jurul unui bust de piatră nu se ridică niciodată singură. polenul iubirilor înghețate! 4 Nici o inimă nu se cutează urmărindu-mi acrobațiile nici o gură nu surâde urmărind o moarte atât de grațioasă Poeții vorbesc încet au glasul lor care se aude în chioșcuri de singurătate și copacii care-i umbresc au frunze de argint Auzi barca suspinelor tale se depărtează de tărâmula cesta plin de scoici fumegând culori ireale Urmele noastre în mâl Sunt mai triste decât orice singurătate De ce ai zburat din mine ca un fluture din crisolida moartă, ca să-mi luminezi amintirile clar? alfabetele noastre diferite închideau semne cari spuneau același lucru Dar niciodată nu le-am putut ceti Mâna ta țesută din fulgere Nu închiagă apele, și nu desleagă nimic Doar pânza de păianjen în care mă sbăteam era împletită din degetele tale Pune degetul ușor pe buze Și spune peștilor să tacă Mă duc în fundul apei să dorm Somnul pe care nici un împărat nu l-a dormit vreodată. 5 Sărbătorile se sparg în timp ca lampioanele carnavalului luate de vânt Suntem spionii veșniciei trimiși pe pământ ne pierdem însă viața furându-ne între da și nu prin puntea perfidului poate, Dormim deasupra morții Într-un hamac din fire de păianjen Căutând în vis traectoria fumului de pipă rătăcit spre stele Avem în sânge prea multe privighetori pentru a mai auzi liniștea din noi Dansatorul pe sârmă, cu un picior mai greu cade întotdeauna Noi am inventat dansul pe sârmă, fără sârmă și iubirea cu îngeri Dumnezeu aleargă atât de repede încât nu-l poate vedea decât inima Iubita mea stă pe loc în urmă răzgâiată de noutatea durerilor mele ea nu știe nici magia căutătorilor de comori nici echilibrul acrobaților îngerești Ea gonește cu apărătoarea de muște pe toți cei care-i vorbesc de ei O apărătoare de muște, colorată pentru îngeri nu are decât Dumnezeu noi suntem hârtia lipicioasă pe care se prind îngerii cu o aripă, o mână, sau un picior În luptele noastre cu ei, ne încolăcim și uităm cari sunt mâinile, sau picioarele noastre mergem cu picioarele lor și facem minuni cu mâinile lor Într-o zi mi-am găsit buzunarul plin de stele Greșisem, era punga pe care o poartă orice înger legată de gât Nimeni nu își poate pipăi Cicatricele rănilor căpătate în vie Urmele noastre sunt opace. 6 Ascunși în somnul stufos Ca un arbore din ecuatorul infernului ne luminăm întunericul cu minciuni fiecare zâmbet din somn e o crestătură pe obrazul lui Dumnezeu Jucăriile noastre teribile și omorâtoare sunt pline de sânge ca mâinile nebunei Lady Macbeth Râul somnului năvălind în cetate ne omoară pe nesimțite. 7 Calmă trecerea noastră Sănii arzând prin zăpadă Cer prăbușit peste straturi de nopți Cărbune alb al inimii de pază. Poeții fug după rândunele cari le Sboară din buzunar. Fiecare sub haină Poartă ascuns un felinar Și se sperie de el ca de o taină Sau de scânteia unui amnar Uliți pe unde coșarii Pot fi confundați cu umbrele lor Într-o dimineață când toți cocoșii vor uita Să cânte noi vom muri ca nuferii supt ape 8 Lasă cenușa pe clopotul inimii Să nu mai răsune în gol Și masca palidă a cavalerului. Cabotin arunc-o. Da, da, să fim singuri Cu fețele în mâini Numai nebunii dau din cap surâzând Când le vorbești de catastrofe. Domnule scamator Înainte de a mă face să dispar Din cușcă eram altul Acum nu mai știu cum să mă găsesc Păsările au fugit din cuiburi Halucinate, spre un zeu nevăzut Le cânta atât de frumos Încât nu simțeau cum mor pe drum Uite peșterile în cari am Dormit împreună Și când lipsiți unul de altul Priveam aceeași stea din vreo văgăună Acum te-ai rupt din mine Ca un burete din fundul mării Scafandrii cari te-au cules Veneau dintr-un cer necunoscut Fluerul mierlii Soarele ardea ca printr-o umbrelă spartă Neștiind ce să fac cu mine Jucam anotimpurile în zaruri. Cornul care a cântat S-a spart de mult A rămas melodia agățată Printre frunzele copacilor de aramă. 9 Așteptam evenimentele dar nu se mai schimba nimic Dacă cerul s-ar întoarce pe dos ca o mănușe poate în locul stelelor am găsi răni surâsul oamenilor sunt confetti din care trăim și lacrămile acea ploaie sărată care inundă din când în când sunt inutile ca o mie de ploi pentru înflorirea unui baston Moise a făcut să înverzească toiagul lui Nici un poet nu ar putea face să înflorească din stiloul lui un cuvânt proaspăt ca o ramură crudă până la urmă vom cădea victime ale propriilor noastre fantome oricine își cultivă moartea ca o fată florile presate între foile albumului de amintiri cineva a scris în sângele nostru când ne-am născut amintește-ți că te vei împrăștia în vânt Carnea noastră e scumpă Gândurile noastre ne sunt dragi oasele ne țin verticali carnea se poate dezumfla oricând ca un balon spart gândurile se pot amesteca rareori ca numerile unui zar fericit oasele ne împiedică să sburăm De ce nu te miri că tălpile te țin legat de noroi? De ce nu te miri că urma feții tale nu rămâne pe geamul prin care privești? de ce nu te miri că nu te topești ca o bucată de ceară în zilele prea luminate? Și de ce te cauți pe tine în ochii celuilalt De ce te iubești pe tine în orice? și în oricine? Dacă ai putea să fugi, unde ai fugi? Nu ai unde, Și dacă s-ar schimba lucrurile nu le-ai putea vedea noi nu avem ochi pentru lucruri cari nu s-au mai arătat. în fiecare clipă se-ntâmplă minuni Despre care nimeni nu știe nimic poeții organizează minuni pe care apoi le descriu Unde e coloarea pe care nu a mai văzut-o încă nimeni? Suntem robii propriei noastre înlănțuiri Păsările pleacă de pe un continent pe altul nu sunt mai libere decât noi puricele sare mai mult decât ar putea un om dar tot între perne moare privighetoarea cântă frumos dar nu improvizează niciodată Același cântec îl cântă de când sunt privighetori Noi știm ce e soarele și ce e luna dar nu ne folosește la nimic după cum deosebim între alb și negru nu vom ști de ce albul e alb și negrul e negru. Toate melodiile s-au stricat au fost atât de mult cântate încât s-au ros ca un cuvânt prea vechi Numai când vezi un lucru prima datdă îl vezi așa cum este el un copil nu face imagini din stele din coada păunului sau din iubirea pentru mama lui Dar nici un lucru văzut numai o dată nu poate rămâne neuitat moartea o vom vedea doar o dată dar nu vom mai avea timp s-o uităm Nimeni nu l-a văzut încă pe Dumnezeu coloarea căreia nu-i trebuesc ochii altora pentru A FI. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate