Bătrânul pădurar s-a-ntors din largul zării
La casa-i din pădure-ascunsă-ntre coline.
Acolo, -n dreptul curții, în mijlocul cărării,
Găsi o căprioară culcată sub glicine.

S-a aplecat cu grijă și-n brațe-a luat-o-ncet...
Era rănită, biata, în piept, cu-nsângerare,
Și tremura-n durere, gemând ușor, discret;
Dar el știa de leacuri și ierbi vindecătoare

Și-a dus-o iute-n casă cătând s-o oblojească
Și ca să-i spele rana de sânge șuroind;
I-a scos din rană plumbii, i-a pus sulfine, iască,
I-a dat salată verde și dragoste, și-alint...

Și astfel căprioara s-a-nzdrăvenit cu zile
Și s-a-mblânzit supusă zburdând pân' la izvor,
Dar revenea prin preajmă păscând printre zambile,
Părea că totdeauna va sta lângă pridvor.

Iar pădurarul vesel și fericit se-arată,
Simțind că nu e singur, simțind că-i îndrăgit...
De-aceea îi răspunse cu dragostea lui toată,
O, cât e-acum de mândru și cât de fericit!

Cu drag, el îi culege frăguții dulci din vale,
O-mbracă în ghirlande de frunze și de flori,
Ori îi sărută ochii și botișorul moale
Și-i cântă blând din fluier, și seara, și în zori...

Gingașa căprioară, țâșnind din mușchiul verde,
Se-ntrece-n salt cu mieii voioși de pe tăpșan;
Aleragă după fluturi și prin poieni se pierde,
Se-ascunde printre ierburi ori zburdă cu elan.

Spre seară, se întoarce la casa dintre cetini
Unde primește dulciuri și fărâmițe moi;
Ea simte că-i iubită, și simte că-s prieteni,
De-aceea totdeauna ea vine înapoi!

Dar într-o zi ploioasă bătrânu-i pierde pasul,
Căci mândra căprioară a dispărut subit.
Atunci porni pe urmă-i și, ridicându-și glasul,
O strigă lung prin codru - dar ea n-a mai venit...

Zadarnic, pădurare, o cauți prin desișuri!
Zadarnic, zi și noapte, o strigi și pieptu-ți rupi!
Nu știi că-n codru-acesta sunt mii de ascunzișuri?
Și n-auzi tu, prin ceață, cum urlă-atâția lupi??!