Cu gândul blând, precis, ce lunecă spre seară,
Privind în timp, îmi beau încet cafeaua cea amară,
Dar nu-i a mea, a altcuiva, ea trebuie să fie,
A unui om, a unui neam, o-ntreagă Românie,

Parfumul ei…ce-l simt adesea-n țara mea pustie,
În care văd în jurul meu, necaz și mojicie,
Dar nu era așa, pe-atunci încercau valsul,
Ș-acuma se așteaptă doar, să se-mplinească ceasul,

În care toate să se schimbe fără efort știi bine,
Caci munca pare grea, fără puteri divine,
Și văd acum, la asfințit cum soarele dispare,
Parcă-n pământ , cu el să ia și gusturile-amare.

Made by
Viorel Coman(15.09.2010, h:08.30)