în această toamnă capricioasă
au dispărut lăcustele flămânde,
frunzele veștejite au putut să zburde în voie
prin inimile noastre
ca niște poeme pline de tristețe,
ochiul flămând n-a putut să mai străbată
laserii luminii până-n sufletul tău
plin de rășini mirositoare,
ce odisei blestemate se văd în lacrimile tale,
unde e ulisele din inima ta,
de ce l-ai alungat peste nisipurile saharei
ca pe un cerșetor de rând,
ai uitat când ți-a mirosit prima data parfumul părului
și tu i-ai băgat nasul între sâni să-ți încălzească inima,
degeaba mai țeși pânza, penelopă,
că n-ai să mai simți niciodată
fiorii aceia de cobră
cu veninul dulce-amar
injectat în carotidă.
e vânt, e frig, e toamnă, e singurătate,
ce trist este sufletul în pusta aceasta
pe unde ne purtăm figurile noastre imbecile,
parcă ne-am plimba printr-o jungla
cu toate spaimele după noi,
așteptând dinozaurii să ne sară în cap.
să nu mai stai în calea dorințelor proprii,
mai bine ieși noaptea si mai ia o înghițitura de realitate,
scoate la mezat toată pânza țesută
și dă-o pe apa sâmbetei,
dă la o parte norii cu mâna și așteaptă zorii,
pierde-te într-un mov și retușază-ți rimelul
că ți-a murdărit obrajii cu lacrimile tale mincinoase,
ce dacă e toamnă, amintirile trec odată cu vântul acesta,
va veni iarna, va veni primăvara și vara,
cu timpul te vei transforma într-o mașină de înregistrat interese.
chiar si noi melancolicii materialiști
mai dăm toamnele la o parte și transformăm poveștile în glume.
am trecut prin multe, am fost mereu în probe,
mai privim la televizor la vuvuzele,
ne mai inervăm, mai coborâm la subsol, mai sperăm,
asemeni lui Bloch
mai cântăm și, când ne plictisim, facem metafizică.
ce, nu știi că la orice potop se răspunde cu geneza?
o luăm de la adam și eva, de la frunză și de la măr
și reinventăm iar lumea.

1 octombrie 2010