în sfârșit pot să scriu despre el
despre cum mi-am amputat nevoia de om
pentru a traversa lucid toate cerurile
cu herghelia de zile și nopți
pe spinarea cărora m-am trezit galopând
printre râpe
am trăit însingurarea
privire ciobită de căprioară
ce se aruncă din ultimul răget al prădătorului
într-un salt nebunesc
cu gust viu tăios de moarte
pământul ca o sită mi-a cernut timpul
îngițind alb și negru deopotrivă
abia când l-am întâlnit
am înțeles că există culori
și un alt fel de însingurare
am simțit atunci că îmbrac o inimă
și am oprit galopul
pentru a trece la pas prin grădini
luând nuanțe de viață în ochi
în oameni
și în sfârșit pot să scriu despre el
cerul mereu nevăzut
pământul mereu neatins
copacul din rădăcina căruia mă înalț
trunchi
înspre mine