Afară-i toamnă și este frig,
Și frunzele multicolore cad din pomi,
Parcă sunt niște fulgi de nea.
Lângă un pom înalt zăresc pe cineva,
Era o femeie măruntă de starură,
Avea părul cărunt și foarte creț,
Hainele sale erau groase și negre,
Cu o sacoșă dintr-un material ciudat,
Deoarece părea un câine plouat.

Trecând agale pe lângă ea,
O privesc foarte atent,
Să nu-mi scape anume ceva,
Dar deodată-mi amintesc,
Că o mai văzusem pe aici,
Și-n alte astfel de seri.
Mereu avea o privire absentă,
Pierdută în spațiu și timp,
Parcă era ciudată,
Ori era obosită.
Ceva timp mi-a luat de a-mi face curaj,
De-a mă apropia puțin de ea.
M-am apropiat. Am fost ușurat.
Am întrebat-o ceva ...
Am intrat profund în vorbă,
Secunda, minutu și apoi ora,
Începeau puțin câte puțin să treacă,
Femeia a început de a-mi povesti,
Lucruri pe care o măcina enorm.

„ Am doi băieți atât de frumoși,
Parcă sunt din basme și povești,
Băiatul cel mare, pruncul cel voios,
Stă departe de a nostră țară,
Tocmai peste ocean, chiar în America.
Băiatul cel mic, cuminte ca un prinț,
Aproape, tocmai la Constanța.
Am stat o săptămână, două...
Cât la unul, cât la celalalt,
O noapte dulce la unul,
O noapte dulce la celălalt,
Acum am două case,
Două paturi,
Două farfurii de mâncare,
Am două perne la căpătâi.
Am doi feciori,
Am doi nepoțeii de la unul,
Și doi de la celălalt.
Cel mare are o casă mare,
Ca de poveste,
Zarvă multă cu o droaie,
De oaspeți de seamă mare,
Cu bogății ca-n basme,
Cu bucate de tot felul,
De la animale exotice,
Rare și foarte scumpe,
În care nici un om simplu,
Nu și-le poate permite.
Mă privește cu ochii limpezi,
Și îmi spune de parcă ar porunci:
- Mănâncă, mamă ! –
Eu deodată încep a plânge,
El mă întreabă ce-am pățit ?
Nici un cuvânt nu am putut a scoate,
- Uită-te spre mine mamă,
- Þine minte ce îți spun,
- Ești la mine în casă,
- Și nu-ți permit, mamă,
- Ca să te gândești la el,
- La al meu frate.
- Eu aici am de toate,
- El nu are absolut nimic,
- E sărac și e un nimic,
- Și un om fără valoare,
- Și nu merită iubirea ta.
Auzind așa ceva, am încremenit,
Nu am scos nici un cuvânt,
Cum poate spune așa ceva ?
De fratele său de sânge.
Îl privesc exact în ochi,
Fără ai rosti vreun cuvânt,
Mă ridic de la masă,
Șacoșica mi-o iau și plec,
Ca să mă duc la celălalt copil al meu.

E sărac ca și-o furnică,
Casa este foarte mică,
Două cămăruțe este casa lui,
Unde stă el și familia lui,
Cu soția și cei doi copii,
Iubiții mei nepoți,
Cuminți și deștepți,
Respectoși și decenți.
Ora mesei a venit,
Toți ne-am pus a mânca,
Dar pe masă doar avea,
O bucată mică de vită,
Care am mâncat toți,
Puțin câte puțin,
Ca să ne ajungă până a doua zi. „

Scumpă doamnă,
Povestea-i foarte tristă,
Și de gând ce ai ?
Să mă arunc în fața trenului,
Ca să nu-i mai văd urându-se,
Unul pe celălalt.
Asta mi-e povestea,
Și astă îmi va fii sfârșitul.

( 2010, 25 octombrie )