Stau singur la geam si privesc metaforic
Spre norii plangand intr-o ploaie de vara.
Potop de-amintiri navalesc euforic
Si sufletu-mi spala de neagra ocara.

Cand focu-n camin doar mai palpaie-anemic
Intorc cu vatraiul prin jarul nestins;
Diluviul de-afara ma face astenic
Visand primavara cand parul mi-e nins.

Ma simt obosit, nici privirea nu-i clara
Iar vocea, o soapta-n altar parasit,
Ingana istoria de odinioara
A unei iubiri ce nu are sfarsit.

Nepotii ma-ndeamna la mici spovedanii
Din vremea cand tineri eram amandoi,
Sa depan povestea pierduta prin anii
Ce nu vor veni niciodata 'napoi.

Eram doua vieti si iubirea doar una,
Eram amandoi, dar un suflet eram.
Femeie, barbat, noi am fost totdeauna
O singura frunza-nverzind pe un ram.

Copii, luati aminte la soapta din urma:
Iubiti-va-n veci, ca ai vostri bunici.
Sa nu fiti nici miei rataciti de-a lor turma
Nici sadici birjari conducand doar din bici.

Luati pilda din tot ce mai pot a va spune
Prin vorba-necata de lacrimi ce-mi curg:
Doar dragostea pururi pe rau il rapune.
O viata avem. Doar o zi si-un amurg.

S-a stins, poate, focul. Caminul e rece.
Copil ma revad in galop efemer.
Ma-nalt din fotoliu; de jos ma petrece
Batranul ce-am fost. Doar un trup auster.