în cele din urmă am refuzat să le dau drumul în lume
nici puternic nici indiferent vreo clipă nu m-am simțit
îmi face bine să le știu înapoia zidurilor terfelite de istorie
ferestrelor reflectând libertatea în mici rostiri fără perdea

desigur nimeni nu le simte lipsa
orașul merge uns
limbile ceasului din turn sunt date zilnic cu vaselină
vacarmul piețelor nu percepe această absență
cel mult un inofensiv nod în gât
agasant doar până la prima ploaie

moment în care înțeleg câmpii bătuți
orășenii nu încap toți odată în mijloacele de transport în comun
sau în berării
nici urmă de picior de rasă prilej să îmi spun
că viața-i mai vie într-o blană de maidanez

și iar e fix
vocea orașului răsună ca dintr-un receptor cu ton de ocupat