Academii, biblioteci, condeie,
Ornați cu doliu simboluri și lucrări;
Din măreția FLÃCÃRII de ieri, ultima scânteie,
S-a transferat fitilelor de lumânări.

Iată că pe pământ nu mai avem de toate,
Pământul de fapt ne are pe toți
Și nu există recurs la sentința de moarte,
Există doar certitudinea neiertătoarei morți.

Maestre drag... dascălul meu de vers...
Nu mă gândeam să-ți scriu așa devreme
Poemul despărțirii fără sens,
La trecerea-ți spre umbrele eterne.

Se murmură prohod la Torda, Trăsnea, și la Ip,
În munții Iancului, buciumul emite nostalgic
Echivalentul morții spirituale-n acest anotimp,
Și-n evidențele de Bârca e minus un localnic.

E greu, și-n plus ne este și mai greu
Pierzând repere, idoli, spirituale rude,
Că astăzi -tu Maestre- depus la ateneu,
Ești plâns de gloatele sărace și flămânde.

Pe aleea de la Bellu, Bacovia acordă nuanțe
Unui soare exploziv la început de brumar,
În cinstea celui care azi, ne spunem condoleanțe,
Și ne-a fost, (cu tot deranjul) geniu național.

Oglindite-n ochii plânși, lumânările aprinse
Fac posibile ecouri printre crucile pustii,
Iar mulțimea-nlăcrimată legănând brațele-ntinse
Îți cântă, "LA ADIO TU," cel plecat dintre cei vii.

Noapte bună Maestre, și tihnă dumnezeiască întru sufletu-ți chinuit printre noi.