agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-12-01 | | Înscris în bibliotecă de Stancu Leliana
Mi-era pustiu în suflet. Plin de trudă
Mergeam pe malul unei ape, Si blestemam în gândul meu cu ciudă. Blestem nu era de necaz ori ură; De nici un om n-aveam ca să mă plâng; Dar îmi mușcam din suflet să nu plâng; - Si parc-aș fi mușcat din zgură. Si doar pornisem blând de dimineață, Cu ochii mari și gândurile-n vânt! Mă bucuram de flori, de vânt, de viață, Si mă simțeam la mine-acasă, Oriunde pe pământ. In urma mea orașul ca o fiară Cu solzi de zmoală și aripi de fum Iși clocotea urgia seculară. Dar eu pornisem singur, din zori, blajin, la drum. Nu mă aveam decât pe mine-n minte, Mă bucuram de mine ca de-o plantă Pe care-o crești cu grijă, zi cu zi; Si-un singur gând aveam: tot înainte. Mai mult decât oricând eram departe De orice gând nemernic, de orice dor milog… De unde-atunci venise ca un fior de moarte Dorința asta crudă: să mă rog? Lăsasem în orașul de piatră și metal Biserici proaspete de cărămidă Cu-nfățișare roșă de spital Si clopote ce sună cu scârbă și obidă. Dar gândul nu-mi fusese niciodată Să-ngenunchez pe lespedea lor tristă, Iar dumnezeul lor, dacă există, Mă îndoiam în ele să fi intrat vreodată. Cu pumnu-n inimă-mi dădeam, spunând: “Dorința mi-i nevolnică și mică. Cui să mă rog? De ce? Te rogi de frică: Nu tremură în mine nici un gând; Si sufletul mi-l simt ca-ntotdeauna Pe-atât de mândru pe cât e de bând. Cât despre Dumnezeul cel de-acum, In fața lui dorința mi-o măsur prea adâncă. E drept că-n el se scaldă atâția oameni încă, Dar eu sunt singur, nimeni nu m-a-nsoțit la drum!” Cum aș fi vrut un fir de adevăr! Un adevăr – o, fie cât de mic – Să mi-l culeg și să mi-l prind în suflet, Să mi-l culeg… Dar nu găseam nimic. Mai ieri aveam atâtea adevăruri, Savante mingi cu care mă jucam! Pe unul singur le-aș fi dat pe toate: Pe-acela numai aș fi vrut să-l am. O, ceasul greu – o, ceasul rău – o, ceasul Pe care-ai vrea să-l sari în timp, să-l treci, - Când nu e clopot să-i rostească glasul Si să vestească clipele lui reci. … Fusese drumul lung și obosisem. Mi-am așternut truditul trup Pe-o pajiște la care poposisem. Spre-un fir de iarbă m-am plecat, să-l rup. Dar mâna-mi șovăi o clipă, oarbă, Si făr-a-l rupe-l mângâia ușor Când gândul meu deodată frânt din zbor Se agăță de firul zvelt de iarbă. Nu știu… dar nu mai cugetam acum La firul meu de adevăr fără prihană. Trecuse ceasul greu? Pornii la drum, Cu firul meu de iarbă, pe suflet, ca pe-o rană. Mergeam din nou pe mal ca dimineață Cu ochii mari și gândurile-n vânt. Mă bucuram de flori, de vânt, de viață. Si-n loc ca să mă rog, am început să cânt.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate