E un sat în care, uneori,
Munții stau de vorbă cu bătrânii
Până când luceafărul de zori
Lunecă pe cumpăna fântânii,

Unde fetele adorm curând
Pe un pat de vis, mai înspre stele,
Pe când vântul spulberă, râzând,
Urmele copilăriei mele,

Unde - iarna - fumul din cămin
Cu copiii satului se joacă,
Și muntenii către casă vin
Cu mustăți albind de promoroacă,

Pe-un picior de piatră-alunecați,
Coborând din munți sau din baladă,
Muți acum, când bunii lor Carpați
Se-odihnesc în somnul de zăpadă.

Cred în munți ca turcii în coran,
Pân-la cea din urmă încleștare,
Deși simt în fiecare an
Câte unul muntele mai tare.

Seara, gem ca stânca așteptând
În prăpăstii mari să se răstoarne,
Că îi doare ceasu-acela când
Piatra mușchilor se face carne.

Iar când pleoapa nu li se mai zbate
Pe sălbatici piscuri și silhui,
Chipurile lor, pietrificate,
Par din ce în ce mai mult statui.