În fiecare dimineață apar grămezi de măști, peste drum, peste mine, vizavi un simplu incident. Vântul care vine din pustiu, așază pe retină vindecarea. Profilul din hazard sparge ceasul din turnul iubitului. Cyrano privește spre munți, multiplică distanța pentru mai aproape, străpunge singurătatea prin semnul realității. Trecutul nu-i un prezentul oarecare, decepția suprimă, imprimă, suspină, încremenește orizonturi albe. Înghit numele ca pe un sentiment de vină. Degetelor, le este dor de coroana regelui, sărutul pipăit, patimă-n abis nevinovat miros de femeie îndrăgostită.
Maxima iubirii de sine sfătuiește, legea moralității poruncește. Am trăit împreună cu prea tristul Kant, era și încă mai este supărat că te caut. Doar el accepta libertatea ca o proprietate rațională, umană. Un Homo faber ce construiește din suflet iubit -iubirea, din apus - răsăritul, din eu-tu. O independență de tine - mine, sunt nevoia de -a respira din cuvântul tău. Ești trecerea mea la viață, sum ergo sum.
Înaintez pe lucruri plane. Pe semnul uimirii cresc dispărutele priviri. O clipă marginală se zbate între viață și moarte, întreabă unde e rostul și unde stă asunsă asemănarea din gesturi.

Gestul e o transă,
hipnotizează locul unde mă privești,
îți simt durerea unde mă gândești.

Baricade spectrale, densitate de vise, târziul apropie dansul imperial iubind până crapă cerul și pământul.
Tot plouă? Amnezice pustiuri, pierdute neajunsuri, alunecări în mine de tine, ne leagă apăsarea. Secretul e în noapte. Mesajul suportă răstignirea, cuvântul deschide ochii autiști. Pe lângă mine moartea a rămas o virgulă răvășită, nu vrea să mai rămână, se tot împiedică de-o frunză.
Ai rămas lângă acel copac, ales de tine. Vrei să-ți șterg fruntea obosită. Îmi sună a legendă, durerea mea divină! Stau în genunchi și te șterg cu baticul. Îl așez plin de lacrimi pe suflet să-ți încălzesc chemarea. Cu buzele îți iau oboseala. Tristețea o sorb, o prefac în dans de lebedă. Deschide ochii să te sărut în largul lor.

Întinde-ți visul
precum un poem
mă înalț în tine.
nu e același lucru
un eu – divinitate?
nu este îndoială
ci pură cugetare.
o mască mă lovește
și tac
instinctul moare.